Salutare. Nici nu terminasem de cheltuit zecile de mii de euro primite de la masoneria șaormelor pentru ultimul articol, că niște prieteni bine intenționați mi-au atras atenția că încep să arăt ca o anumită specie de maimuță. Așa ceva nu se poate. Cum aș mai putea eu să-mi arăt fața la următoarea întâlnire cu masoneria șaormelor dacă aduc a maimuță? Imediat am intrat pe Google să caut o frizerie. Și ca să fie treaba treabă, am căutat-o pe cea cu cele mai proaste review-uri din București. Știi cum stă treaba aici, la VICE. Să mă tund eu acolo, ca să n-o faci tu.
Sigur, puteam merge la frizeria unde un frizer s-a oferit, complice, să mă tundă cu foc sau la SCM Igiena-ul unde un tataie mi-a tuns barba atât de prost, încât l-am rugat să mă radă complet. Dar aici e vorba despre ce crezi tu că e frizerie proastă, nu de unde știu eu că e nașpa. Așa că am început procesul de cercetare pe Internet.
Când cea mai proastă frizerie de pe Google fuge de tine
Renunț din start la toate locurile care au mai puțin de zece review-uri. Nu de alta, dar mă simt prost să zic „uite, frate, am fost la frizeria asta de două stele din trei recenzii”. Ajunge să fie un băiat supărat că l-ai tuns prost și pac, ai ajuns în VICE ca cea mai proastă frizerie. Așadar, după ce elimin saloane de mare stil, precum Red Salon Auchan (2.3 stele, șase review-uri), Frizeria Prinse (trei stele, un review) sau Salon Elissa (3.3 stele, nouă review-uri), găsesc candidatul perfect. Frizeria Office Băneasa are 13 review-uri care-i dau un total de 3.4 stele. Mulți clienți supărați care dau o stea.
Încă de la început ceva e dubios. La prima vedere, pare o fiță numai bună de Băneasa, de la unul dintre antreprenorii în serie într-ale frizeritului autohton. La a doua privire, Frizeria Office pare defunctă. Cel puțin așa spun majoritatea clienților supărați. Pe Google, locul pare deschis, deși Stefan A spune că el nu crede că mai funcționează, din moment ce e închis la cinci dup-amiaza.
Și aici începe distracția, că patronul răspunde, așa cum poți vedea-n screenshot. Nu-ți place când patronul răspunde pus pe scandal? Mie-mi place foarte mult, așa că aleg să mă tund aici.
Patronul trimite „pe site”, așa că mă duc pe site. Ce site? „Just another wordpress site”, aparent, fără conținut și fără anunț. Facebook la fel.
Continui disperat căutarea, că deja am plecat să mă tund, nu mă mai întorc acum. Mă uit la alte review-uri. Iulian decentul și Un Stalker (nu cred că e numele lui din buletin) se iau la mișto, iar Jupanu Roman ne atrage atenția că în acel loc este posibil să se consume periculosul drog „iarbă”, deși recunoaște că nu se pricepe.
Ajung la adresa potrivită și dezastru. Într-adevăr, șandramaua s-a închis. Nu mai apuc să mă tund Office. Sau? Intru pe telefon, să lămuresc situația și dau de review-ul lui Fantezist DouăjOptispe, care spune că frizeria s-a transformat în coafor mobil. Fantezist, dar nu optimist. Caut frizeria pe Facebook din nou și descopăr (hehe, păr) această poză: Frizeria Office se cheamă Style to Go acum.
Caut pe hartă Style to Go și nu mă ajută prea mult, n-am bani de bilet până-n Dubai.
De pe pagina Style to go aflu că noua frizerie mobilă e pe teren, undeva pe la Metrou Aviatorilor - Charles de Gaulle. Merg repede, că deja mă mănâncă scalpul de la atât păr. Frizeria mobilă e de negăsit. Am nevoie de planul de rezervă.
Planul B s-a dovedit câștigător
Planul de rezervă e Atelierul de tuns, una dintre frizeriile noi ale Bucureștiului. Cu un scor de 3.6 stele din 48 de review-uri, nu se poate spune că am ales Atelierul de tuns după cum vreau eu. A fost scris în stele.
De la primul review vezi problemele locului, dar și faptul că patronul (sau persoana de PR) are o atitudine mai bună, chit că poate nu cea mai bună. Ryan se plânge că a râs nevastă-sa de el când l-a văzut tuns și patronul își cere scuze și vrea detalii suplimentare. Eugen explică mai cu subiect și predicat care e problema cu tunsul. Distracția continuă cu mai mulți clienți care se plâng în principal de aplicație (frizeriile cool au aplicații), de personal sau de procesul anevoios de începere a tunsului (trebuie să dai niște date personale ca să poți să te tunzi: hello, GDPR).
Fac rezervare pe telefon și plec, în sfârșit, să mă tund.
Ajung cu zece minute întârziere, din motive de trafic bucureștean. Din fericire, mă primeşte un băiat numit Teo (S.) și mă așază cordial pe scaun. Teo (S.) nu e nici frizerul ăla super glumeț și volubil, nici tataie ăla securist cu zeflemea postdecembristă care parcă abia așteaptă să scoată aparatul de masaj de scalp rusesc și tonicul de păr est-german cu poloniu. Nu, îmi aduce aminte de 2013, când eram reporter detașat la o conferință internațională de economie din Germania și, ca să nu arăt ca un homeless în timp ce îl intervievam pe tati Soroș și compania, m-am tuns nemțește. A fost o experiență interesantă, am fost frezat cu profesionalismul cu care e asamblat un Mercedes Benz, dar pe tot parcursul procesului de scalpare m-am simțit tratat clinic, aseptic, de parcă eram la spital. Mă rog, poate „aseptic” nu e cea mai bună comparație dacă vorbim de spitalele din România, dar înțelegi tu. Am plecat simțindu-mă de parcă ieșeam de la dentist.
Teo (S.) are și el un pic din profesionalismul neimplicat al unui frizer/urolog german. După niște explicații rapide despre cum aș vrea să fiu tuns (cum vrea el) și stabilirea unor idei comune - cum ar fi că-s prea leneș să mă frezez în fiecare zi și am nevoie de o tunsoare nepretențioasă și ușor de întreținut, prezentarea câtorva poze cu barba lui George R. R. Martin, pentru a stabili idealul masculin spre care țintesc - Teo trece la treabă. În tăcere, concentrat. Serios, cineva să-l scoată pe băiatul ăsta din frizerie și să-l facă taximetrist, avem nevoie de mai mulți taximetriști sobri și tăcuți după o seară grea în club.
Ca să mai sparg monotonia, flecăresc nițel cu Sorin, fotograful VICE care a tras lozul necâștigător și a trebuit să vină cu mine la tuns, în timp ce Teo (S.) taie păr calm și sobru. Frizerul mă ia apoi la spălat, unde tăcem amândoi, în înțelegerea tacită dintre doi bărbați când unul îi potrivește apa la temperatura optimă celuilalt. La sfârșit, Teo mă întreabă dacă vreau să mă dea cu ceva pe păr. Aleg „ceara”, pentru că gelul îmi amintește de Animal X, pomada (n.r. vaselină pentru păr) de Clooney în O Brother, Where Art Thou? și fixativul de maică-mea. Teo devine oleacă mai volubil, așa, pe interes, când mă întreabă dacă am un frizer la care merg de obicei. Mă înroșesc, deși cred că este de la ceară. Oare vrea să mă... ceară? Vrea să fie Frizerul meu de acum înainte?
Lăsând caterinca la o parte, experiența tunsorii cu Teo e super ok, atât de ok încât cred că o să revin, o dată la două săptămâni, tot la Atelierul de Tuns. Și toată afacerea mă costă în jur de 45 de lei. Și nici măcar nu mă ia prietena în răspăr când ajung acasă.
Rezultatul? Nu mai arăt ca o maimuță cu barbă acum, ci ca vărul traficant de țigări fără timbru din Rădăuți al lui Tintin. Mulțumesc, Teo S! Voi reveni.
Între șaorma de acum două săptămâni și tunsul ăsta încep să cred că poate inspecțiile astea impromptu nu-s cea mai bună metodă de găsit locurile cu adevărat horror din serviciile bucureștene. Ori asta, ori internetul nu are habar despre ce vorbește. Acum, te rog să mă scuzi, tre’ să mă văd cu băiatul de la lobby-ul frizeriilor care m-a mituit cu un milion și jumătate de euro ca să zic că locul ăsta e ok.
