Întunericul ne înconjoară ușor în timp ce ne afundăm tot mai adânc în pădure. Ne conduc spre beznă ecologii de la WWF (World Wide Fund for Nature) România, organizație nonguvernamentală internațională care se zbate ca să ne protejăm mediul. Ne-au adus în pădurea astea de pe Muntele Găina și ne vor plimba două zile prin zona Apusenilor, ca parte din proiectul lor finanțat cu bani europeni, LIFE - EuroLargeCarnivores, al cărui scop e conservarea carnivorelor mari de pe continent. Sunt aici să aflu care-s modurile în care oamenii pot împărți teritoriul cu urși, lupi și alte carnivore, fără să le nimicim.
Înaintăm prin zăpadă și ecologul Cristian Remus Papp, manager pentru Biodiversitate și Arii Protejate la WWF România, ne arată niște urme de lup.
Are nouă luni, vârstă la care e suficient de mare încât să vâneze pe cont propriu, spune despre prădător. Dar de unde știe că nu e râs, de exemplu? „Păi e simplu”, spune Cristi, „lincșii au ghearele retrase, iar aici le putem observa foarte clar în zăpadă”. Dar de ce n-ar fi câine? Tot el explică cum lupii lasă urme în linie dreaptă, în timp ce verii lor domesticiți merg la trap în zig-zag și au labe mai rotunjite.
„Pe zăpada mare, care îngreunează mersul, lupii au obiceiul să calce unul în urma celuilalt, caz în care e dificil de estimat numărul membrilor unei haite. Dar nu e cazul să intri în panică, lupul nu atacă omul! În plus, lupul are activitate preponderent nocturnă, în special din cauza activității omului”, mă liniștește el.
Deja e întuneric, așa că ne pregătim de marele eveniment al serii – urlatul la lupi, adică „hăulitul” sau „wolf howling”. Acum mă prind, megafonul pe care l-au purtat ONG-iștii până aici nu-i pentru vreun #șîeu cu lupi și urși. Cristi ne cere să facem liniște și apoi, la fiecare câteva minute, pornește înregistrări audio care răsună prelung.
Exercițiul ăsta nu e vreo distracție bizară a celor care iau copacii în brațe, ci o metodă pe bune prin care se urmărește primirea unui răspuns din partea lupilor. „Auuuu”-urile naturale venite înapoi se numără și contribuie la monitorizarea lupilor din țara noastră.
Hăulitul lupului care tâșnește din megafon te seduce și-ți zice să fugi, amândouă deodată. Dar stau, și hăulesc și eu. Dar singura replică pe care o primim sunt niște lătrături de câine, mai din vale. Nu mă miră, nici eu n-aș fi prea comunicativ cu specia asta care îmi poartă sâmbetele.
Răspunsul complicat la întrebarea simplă „câți lupi avem”
Dacă vrei să afli câți lupi sunt în România, răspunsul diferă în funcție de cel pe care îl întrebi. Ministerul Mediului spune că avem în jur de trei mii de lupi și șapte mii de urși, dar WWF atrage atenția că numărul este, foarte probabil, mai mic.
„Metodele folosite pentru a număra carnivorele nu sunt foarte precise din punct de vedere științific”, îmi explică Cristi.
Fiecare gestionar de pădure oferă cifre legate de fondul său. Însă dacă aceiași treizeci de urși, de exemplu, se plimbă pe vreo doișpe fonduri, evident că numărul raportat la Ministerul Mediului va fi mult mai mare decât cel real.
„Slovacii, înainte să facă analize genetice, estimau că au 2 100-2 200 de urși. După folosirea acestor metode, intervalul nou a fost de 700-800, deci de trei ori mai puțin”, aflu de la Cristi.
Câți lupi și urși avem exact în România rămâne, pentru moment, un mister. Cui folosește inexactitatea asta a cifrelor? Vânătorilor de trofee.
Cei care nu mai au lupi îi vor înapoi
Dar de ce ar trebui să-mi pese câte carnivore avem? De ce să nu dispară toți urșii și lupii, să ne putem plimba liniștiți prin pădurile patriei? Pai hai să ne uităm ce s-a întâmplat acolo unde lupii au fost exterminați: ecosisteme radical schimbate, cursuri de râuri deviate, vegetație defrișată de căprioare și alte erbivore care au lupul ca prădător. Cei care și-au pierdut populațiile de lupi încearcă acum să-i readucă în ecosistem. În Yellowstone Park din SUA, de exemplu, reintroducerea lupului a mărit atât populațiile de castori (de la un singur specimen la nouă colonii), cât și densitatea de plopi. În plus, patrupedele au pus suficientă presiune prădătoare pe elani, încât salciile pe care aceștia n-au apucat să le roadă s-au regenerat cu 84% în doar două sezoane. Mai la nord, săptămânile trecute vecinii lor canadieni au folosit chiar elicoptere ca să aducă lupii într-un parc natural din zona Marilor Lacuri, pentru a potoli explozia numărului de elani. Omul a descoperit că de fapt îi vrea pe lupi aproape.
Despre asta și multele altele am vorbit la prezentarea proiectului celor de la WWF - LIFE - EuroLargeCarnivores, cel care ne-a adus aici. A fost pornit în septembrie 2017, iar WWF Germania este partenerul care îl coordonează. Suma alocată este de peste șase milioane de euro, bani obținuți din programul LIFE, un instrument financiar al Comisiei Europene.
Ursul, lupul, râsul și glutonul („wolverine”, dar nu ăla din X-Men) sunt vedetele proiectului. Prin el se urmărește cooperarea transfrontalieră și managementul la nivel de populație al carnivorelor, dar și promovarea celor mai bune practici de prevenire a atacurilor și compensare a daunelor provocate de carnivorele mari.
Aflu de la ONG-iși că au montat 48 de camere video pentru colectarea de date din teren și că urmează să monteze trei zgărzi cu echipament video pe urși, dotate și cu GPS, o chestie mai nouă în bio-observarea autohtonă.
Câinele care ține lupul departe de oi
În ziua a doua a turului, pornim spre Hațeg, de unde culegem doi tipi activi într-un alt mare ONG de mediu, Flora & Fauna International (FFI), al cărui vicepreședinte e prezentatorul BBC Earth David Attenborough.
Trecem în județul vecin, Caraș-Severin, în satul Bucova, și vizităm o fermă-pilot. Pe behăitul de fundal al ovinelor, fermierul Cosmin Alboni ne povestește cum și-a pus garduri electrice și și-a luat câini de pază ca să țină lupii și urșii departe de turmă.
Câinii sunt din rasa ciobăneștilor carpatini, care au o agresivitate selectivă și un nas fin.
„M-a sunat Cosmin după opt luni și mi-a zis «domnule Radu, câinele nu latră! Cei din jur o fac, iar el nu. Ce se-ntâmplă?». Mă gândeam că s-o dezvolta mai lent, așa că l-am sfătuit să-l urmărească. A revenit și mi-a zis că atunci când o face, înseamnă că trebuie să intervii, că sigur e ceva”, îmi spune Radu Popa, rangerul de la FFI care le-a adus câinii donați de organizație.
Ciobanii par foarte mulțumiți de Doru, Prada și Iancu. Iar calculele sunt simple: opt sute de metri de gard plus aparatul de alimentare care merge pe baterie ar costa cam 450 de euro. Un câine din această rasă e cam trei sute de euro. La o stână, ar trebui să iei doi-trei câini. În total, 1 350 de euro.
Dar merită. În medie, o stână poate pierde anual 15-20 de oi (în seri nasoale de tot, lupul poate nimici și 28 de oi), iar o oaie e cam 250 de lei. Fă și tu calculele, cei de la F&F te asigură că merită.
După masa de prânz, urmează o oprire lângă ecoductul din dreptul comunei Brănișca. Practic, e un pod de pământ peste A1, la ieșirea din Deva către Lugoj, și funcționează ca o punte între Apuseni și Munții Poiana Ruscă. Proiectul, finanțat cu 2,48 de milioane de euro din fonduri europene, include alte două astfel de ecoducte peste A1, care ar trebui să fie gata vara asta.
E nașpa să te piște gardul electric, dar tot e mai bine decât un glonț în cap
Ultima oprire din acest tur de forță mediatic e în satul Petriș din județul Arad, unde apicultorul Victor Bulzu ne povestește despre cele aproximativ o mie de familii de albine din pe care el și alți șapte apicultori din zonă le au în grijă.
„La noi în zonă nu prea erau urși, până acum un an-doi, când au ajuns întâmplător sau în trecere. Urșii sunt foarte atrași de miere. De aceea am construit un gard, dar pentru urși nu făcea față”, spune apicultorul.
Un coleg a pierdut șapte stupi în urma unui atac. Pentru a nu păți la fel, Victor Bulzu și-a ridicat un gard electric, ajutat de Asociația Zarand, partener la nivel local al WWF România.
Mai aflu și că, pentru un stup distrus de urs, statul îi dă lui Victor Bulzu 500 de lei despăgubire. Dar, de când cu gardul său, îngrijitorul de albine nu-și face griji.
Înainte să plec, îl rog pe domnul Victor să pornească gardul electric și să mă pișc un pic, ca să simt ce simte ursul (și, evident, ca să n-o faci tu). Senzația e una mai degrabă de furnicătură, dar n-am ținut nici mâna mult pe fir și nici nu l-am atins cu bot umed și sensibil, de urs. Dar, decât un glonț în cap, mi-e clar că prefer varianta asta, și sunt sigur că și ursul e de acord cu mine.
