10 întrebări pe care ai vrut să i le pui unui practicant de parkour din România

FOTOGRAFII VIA ALTERNATIVES PHOTOGRAPHY / FACEBOOK.

Mi-am adus aminte de parkour când am început să mă uit la noua obsesie TV a românilor, Exatlon. La show-ul ăsta, cei mai rapizi concurenți sunt ăia care se îndeletnicesc cu asta. Câștigătorul Exatlonului din Mexic este un puști de 18 ani practicant de parkour, un tip care se mișca atât de rapid, încât era greu să fie prins de camerele de filmare pe circuit.

Sportul ăsta are la bază metodele de antrenament ale militarilor, de genul cursă peste obstacole, și a primit numele ăsta la începutul anilor ‘90, de la francezul David Belle. Deși n-a apărut de azi, de ieri nici la noi, în România sunt mulți care n-au auzit în viața lor de asta. De-aia am vrut să mă lămuresc. Așa c-am vorbit cu Cristian Glovaschi, 30 de ani, unul dintre primii practicanți de parkour din țara noastră.

VICE: Ce ai făcut din parkour odată ce-ai început?
Cristian Glovaschi: În cazul meu, a început cu pasiune.Jucam pe post de portar al echipei de fotbal a blocului. Plonjoanele pe ciment și, mai târziu, cățăratul pe macarale, bătaia cu cornetele printre ruinele blocurilor m-au făcut să mă apropii de ceea ce, mai târziu, avea să fie parkour-ul.

Am ieșit la primul antrenament în 2005 cu un băiat care se apucase recent de așa ceva. Eu acum sunt un practicant de parkour de profesie inginer – am terminat Facultatea de Energetică, pe specializarea Echipamente și Tehnologii Nucleare și am continuat cu Masterul în Surse Regenerabile de Energie. Ulterior, am creat comunitatea Traceurs și am dezvoltat-o cu o echipă de băieți foarte implicați din mai toată țara.

Am dezvoltat primul curs de parkour și freerunning din țară, apoi am dat drumul primei săli de parkour din România. Momentan, sunt trainer și administrator al sălii de parkour și freerunning Traceurs din București și președintele Asociației Traceurs. Numele astea vin de la denumirea celui care practică. Practicanții de parkour se numesc traceuri sau traceuse, în funcție de sex. Numele provine de la verbul „tracer” - a trage o linie.

Ca full time job, sunt manager la magazinul Kix din Piața Romană.

Care a fost cel mai periculos loc unde ai practicat parkour?
Periculos este pe cât vrei tu să fie. În mod normal, mișcarea promovează siguranța. Este cel mai important aspect al ei. Nu poți să faci asta mult timp dacă te uzezi repede. De fel, nu ne supunem unor riscuri necalculate, cel puțin unii dintre noi.

În general, prin antrenament, ajungi să simți că poți sau nu poți să faci ceva. Ce am pățit mai serios de pe urma parkour-ului a fost să îmi tai un tendon. Am căzut cu mâna într-un gard care și-a făcut bine treaba. Accidentul a survenit și din cauză că eram deja accidentat și nu mi-am dat timp de refacere. Am avut și o ruptură fibrilară, foarte dureroasă. Din fericire pentru noi, românii, nimeni din comunitate nu a sfârșit rău practicând parkour / freerunning, dar la nivel global au fost cazuri.

Cum e comunitatea din România, din București?
Odată cu Facebook, ideea de comunitate s-a mai diluat. Oamenii sunt mai superficiali și orientați doar spre ei (comment, like, share). Totodată, numărul practicanților din țară a scăzut considerabil, mai ales al celor autodidacți. În prezent, sunt foarte multe informații pe internet și nimeni nu-și mai pune problema dacă se aplică lor. Toată lumea alege calea ușoară, fără a mai cerceta.

Legat de întâlniri, obișnuim să ne vedem cel puțin o dată pe an. Întâlnirea noastră națională strânge oameni din toată țară, în jur de 100 de practicanți la fiecare ediție. Jam-ul nu are o dată precisă, însă de principiu are loc primăvara, la sfârșitul lui aprilie. În fiecare an alegem un alt oraș în care ne strângem. Anul acesta, întâlnirea națională va fi la Oradea, pe 28 și 29 aprilie.

Care este legătura cu gimnastica?

În prezent, freerunning-ul are în compoziție elemente acrobatice. Diferența majoră față de gimnastică este că totul se face pe ciment. Uzura este cu mult mai mare, de asta este necesar și un antrenament adecvat și de durată de condiționare a corpului. Alte asemănări nu sunt. Fiecare are propriul stil, nu sunt mișcări etalon care trebuiesc respectate. Lumea nu se limitează în a imita ceva și se dezvoltă mișcări personale. Din acest motiv, disciplinele astea sunt numite artele mișcării.

Ce zic oamenii care vă văd sărind sau cățărându-vă printre blocuri? Se uită pătrat la voi sau înțeleg ce faceți?
Felul în care reacționează diferă foarte mult de locul în care te miști. Orașele mari, cum ar fi București, acceptă destul de ușor o astfel de activitate. Suntem niște nebuni mai mici față de tot ce se întâmplă aici. Însă, în orașele mici, poți întâmpina probleme.

Peste tot întâlnești, însă, genul de persoane care cred că tot ce este necunoscut este și rău. Dat fiind că noi ne cățărăm, probabil, pe gardurile sau casele oamenilor, trebuie să fim, de asemenea, mai respectuoși. Locuri sunt o mulțime, dacă pe cineva deranjează, putem să ne deplasăm spre o altă locație.

Să vorbim și despre matematică. Câte calorii arzi la un antrenament de parkour? Ce părți ale corpului îți lucrezi în special?
Niciodată nu mi-am calculat caloriile consumate. Probabil ăsta este și unul dintre motivele pentru care nu consider că fac sport când fac parkour. Consider asta mai degrabă ca fiind un atribut al meu. Dezvoltă niște calități cu care fiecare om se naște, mersul, săritul, alergatul, cățăratul etc., așa că este o activitate ce se adresează oricui.

Adică aș putea să fac și eu ce faci tu?
Oricine, prin exercițiu, poate ajunge să se miște mai bine. Este vorba de câtă răbdare are fiecare și care sunt punctele de referință, punctele la care ne raportăm când considerăm că suntem buni sau nu. Pentru început nu contează nivelul la care te afli pentru că totul ține de repetiție. În timp, în funcție de ce dorești să obții, trebuie să te dezvolți complet. Parkour-ul îți pune la treabă atât partea superioară, cât și pe cea inferioară a corpului.

Sunt și fete care vin la sala ta, să practice acest sport?
Eu văd parkour ca o activitate pentru oricine și, da, avem fete practicante. La cursurile mele sunt patru, cea mai mică de 12 ani, iar cea mai mare de 45 de ani. Fetele au ceva al lor care face ca mișcarea să fie frumoasă. Ce le lipsește este încrederea. Mai greu prind încredere în corpul lor, dar într-un final ajung să fie capabile de lucruri extraordinare.

Cum decurg antrenamentele într-un spațiu închis? Ce fel de aparate folosiți?
Eu nu consider că sunt un antrenor cât sunt mai mult un îndrumător. Nu îi îndemn să meargă pe drumul meu, ci să învețe din el, dar să aibă propria cale.

Cursurile mele au loc atât în sală, cât și în aer liber, în funcție de ce vreau să le prezint și cât de sigur vreau să fie spațiul în care ne mișcăm. Obstacolele sunt în general făcute de mine, în funcție de mișcările care sunt folosite sau pe care doresc a le prezenta. Sala dispune de saltele, bare modulare, obstacole cu pereți înclinați, lăzi de gimnastică sau alte obstacole pentru dezvoltarea echilibrului, forței etc.

Acest interviu a fost editat pentru lungime și claritate