Poate-ți vine greu să crezi, dar cinema-ul românesc e mai mult decât durerile și junghiurile premiate pe la festivaluri. Așa că ți-am făcut o listă de filme independente sau experimentale din ultimele trei decenii care merită toată atenția ta. Ar fi păcat să nu arunci un ochi, mai ales că majoritatea sunt disponibile gratis și online.
16 Lovituri
Un adolescent și maică-sa trec prin momentul acela sensibil (ca s-o zic eufemistic) în care ea află că el se droghează. La spital, după ce el a ajuns acolo cu OD și după ce furase și vânduse de prin casă. Ar putea să fie subiect de lung-metraj, ar fi putut ieși vreo trei sezoane de serial, dar comprimat în scurtmetraj este excelent. Tur de forță de regie, filmare și actorie, fără condamnări sau glamorizări, fără să pice în capcanele în care cad multe filme pe subiectul adolescenți+droguri (Weekend cu mama ați văzut? oh-la-la)
Utilități practice: Impresionează-ți crushu’ intelectual/ă cu filmul ăsta haut-cinéma și nu uita să menționezi en passant cablarea la Truffaut ( Les quatre cents coups) și Vasiliy Sigarev ( Zhit, aka Living).
Ambrozie
Simplu și elegant. Elegant și eficient. Da, știu, nu e un film, ci un clip brici al lui Hypno, nickname-ul regizorului de experimente muzicale românești Bogdan Moldoveanu, pentru o piesă Deliric & Silent Strike. E ocazie de a observa ce înseamnă un regizor care are încredere în muzica pentru care filmează. La polul opus abuzului de recuzită și balerine.
Utilizări practice: Cum e de-a dreptul artefact, nu trebuie să aibă vreo utilizare practică. Dar te poți amuza imaginându-ți-i pe oricare dintre regii manelelor sau pe oricare dintre prințișorii trap-ului sau pe orice divă a muzicilor pop cântând piese fix în formatul ăsta vizual, ultra-minimalist. Crezi că ar funcționa?
Azucena, îngerul de abanos
A patra parte din seria erotică a lui Mircea Mureșan merită toate osanalele și recunoștințele pe care i le putem da ultimului sexploitation aborigen. Lucrurile sunt ultra-simple: multe mamele, ceva cu grăniceri, viol, secvență de disco rural cu sexy si mafioți și bulăneală și smardoială, din nou exploatări mamelistice și antologica replică “Would you like some oral love? What can I do for you?”
Utilitate practică: Nu cred că există vreun alt thriller dramatic cu refugiați care să fi cauzat atâtea sesiuni de onanism precum Azucena, dar miza intelectuală a discuțiior despre filmul ăsta ar trebui să fie în zona feminismului intersecțional, pentru că Azucena (Olimpia Ilari) este o răzvrătită împotriva patriarhatului țigănesc. Și să nu uităm de personajul Indira (Nicoleta Luciu), care reprezintă categoria social vulnerabilă a imigrantelor de peste tot. Sau, mă rog, așa ceva.
Blană
Un expozeu plin de umor, bonomie și mai ales imaginație despre efectele drogului marijuana asupra tineretului artistic și boem. Cu animații și supra-realism și cu decența de a nu ridica în slăvi prăjirea non-stop, dar nici de a o condamna. Un fel de „coae, poate n-ar trebui să bagi și tu tot timpul.”
Bodrog
Bodrog este un found footage care-i mai mult mister decât groază, e indie și este acaparant într-un mare fel. O rezidență de creație într-un sat (Bodrog-ul din titlu) va deraia într-un fel de eco-horror. Practic e ceva în neregulă pe la Bodrog, dar nici personajele, nici regizorul nu-și pot da seama exact ce și cum a suferit mutații în satul ăsta de oameni cumsecade. Și ce dreacu’ bântuie prin ape și boscheți.
Utilități practice: Gratis, la linkul de mai sus, numai bun de arătat prietenilor care se cred artiști și se dau regizori. Așa, apropo de ce înseamnă să ai și coloană sonoră originală și sound-design.
Brudina
Documentarul observațional este ultra-utilizat. I se pot reproșa multe, dar se întâmplă să dai de un film ca ăsta al lui Dragoș Hanciu și wow. Scurtmetraj despre un pod mobil, folosit doar ca un pretext frumos filmat pentru niște gânduri nu chiar confortabile despre viață și moarte, om și timp, marea trecere, semnificațiile mistice ale apei, și încă alte câteva.
Utilitate practică: Când te apucă dorul sau curiozitatea despre turismul rural prin România, vezi Brudina. O să-ți confirme pofta de turism sau o să-ți dea cu virgulă apropo de ce ai căuta tu în locuri frumoase preapline de sărăcie lucie.
Cocalar Cosmos
Tehnic vorbind, Cocalar Cosmos, un proiect al lui Bogdan Marcu și National Geographic Soul, este o piesă + videoclip de 45 de minute de pe un EP scos cu Local Records. Practic, belim ochii și urechile la o capsulă de colaje cu toate cele ce ne bântuie: refrene și din sample-uri și din mitologiile și din isteriile naționale. Formatul de animație-experimental este în același timp superb și derizoriu. Sau poate superb tocmai pentru că este derizoriu și lipsit de bune maniere și ierarhizări. Laura Pausini susură Strani amori și Corul Armatei dă cu Pui de lei și, evident, manele și cotele apelor Dunării și Compact și No Mercy. Este mai mult decât un colaj audio ilustrat cu blestemății, este un post-meta la orice discurs. Și nu-i o taxare a unor icoane, icon-uri și ideologii. Este o malaxare a aproape tot, de la portrete cu Ceaușeștii și catedrale până la pizde, chat-uri, Cimitirul Vesel și columne. E mai important ce găsești în selecția lui Marcu decât ce cauți în ea. Și nu, chiar nu contează „cum te face asta să te simți.”
Utilizări practice: Bagă National Geographic Soul când zaci blană pe blană pe canapea. Sau când ai rude din provincie de ofensat.
PS: Tocmai ce-a apărut și episodul doi. Yeay.
Excursie
Un copil care fuge de la școală pentru că vrea să se întâlnească cu extratereștri? Bun subiect. Un tată panicat de dispariție? Și logic, și necesar. Toate teoriile conspiraționiste despre traficanți de organe? Din păcate, inevitabile în România. Doar că filmul ăsta nu este un lungmetraj thriller, ci o comedie scurtă care dă de pământ cu absolut toate isteriile umflate cu pompa de media.
Utilitate practică: Comedie atât de spumoasă că nu mai are nevoie de alte argumente. Iar o șarjă de înjurături cum livrează Dan Chișu către un angajat-problemă nu prea găsești prin filme. Unii au opinat că ar fi și multe despre educație/relația părinte-copil de discutat apropo de filmul ăsta.
Experimentul București
Piesă de rezistență pentru ce înseamă un mockumentar cumplit de mișto și extrem de deștept. Miezul sunt vibrațiile cu care cineva ar fi spălat românii pe creier în anii ‘90. Conspirație? Desigur. Umor? Muuult. Personaje, persoane și personalități reale implicate în farsa asta amară sunt destule. Și un love story tomnatic și o întrebare foarte nasoală: cum de-ați fost, măi români, atât de proști pe durata anilor ‘90? Cum de nu ați înțeles nimic? Cam asta vrea să puncteze filmul ăsta, și o face pe un ton dureros de amical. Ar fi fost superb să fie disponibil cumva online, dar nu e. Singura chestie similară este Vibrația, documentar foarte onest și foarte educativ despre ce înseamnă de fapt sunetul. Am vorbit aici cu Tom Wilson despre Experimentul București.
Utilizări practice: Uneori mi-e și frică să mă gândesc dacă filmul ăsta ar ieși pe net și l-ar lua de bun o parte dintre internauții noștri.
Hello Kitty
Cinci prieteni se înghesuie într-un Ford Ka ornat cu Hello Kitty și se duc la mare. Unde și ajung, după un șir de incidente. Aș zice că este comedie dramatică, dar de fapt regizorul Millo Simulov este un gen cinematografic în sine. Este cel mai curios explorator al noilor tehnologii, iar scurtmetrajul făcut cu (abuz de) dronă este un exemplu despre ce pot face două mâini dibace și cu drona, și cu conceptul.
Utilizării practice: Dacă îl arăți la destui oameni, poate primești cadou o dronă gigea de ziua ta. Hello Kitty este util și ca expozeu despre cum Vama Veche nu mai e ce-a fost, și cum suferim noi din pierdere culturală majoră (glumesc, eu de 20 de ani tot aud asta cu „vai, s-a schimbat Vama” și m-am ultra-plictisit).
Film pentru prieteni
Un mesaj de adio al unui sinucigaș. Înregistrat pe camera de filmat. În plan-secvență. Mai feroce de atât nu se poate. Ce-i drept, nici nu s-a încercat (cu excepția unui scurtmetraj, Caseta nr.4/Alexandra, nimeni n-a îndrăznit să dea hardcoreală pe bune în filmele noastre). Radu Jude sumarizează absolut tot ce însemană ideologia (subiect social, middle class privit de sus) practicile (plan-secvență, timpi morți, mult discurs vorbit) și moravurile (cinism și mizerabilism servite drept critică socială) din noul-val românesc în mai puțin de-o oră. Și o face de se zbârlește pielea pe tine.
Utilizări practice: Este un film anti-suicid, indiferent de aparenta distanțare și de doza de penibil din protagonist. Nu aș recomanda, însă, vizionarea lui unor persoane deprimate. Dar e cel mai eficient film de groază făcut în România în mileniul III.
Filmele mele nefăcute
Ocazional, filmele experimentale nu sunt snobisme plicticoase și experimente ratate. Filmele mele nefăcute este un punct de referință pentru zona de film experimental aborigenă. Este haios și deștept și prin excelență non-plicticos. Eva Pervolovici a izbit unele de altele mai multe idei de film pe care știa că nu le va face vreodată. Așa că le-a făcut pe toate deodată.
Utilitate practică: Dacă ar trebui să vezi un singur film românesc experimental toată viața ta, ăsta este în mod cert o opțiune. E scurt, e haios, e cu de toate. Dacă tot ești aici, bagă și Pintea, al artistei ucrainiene Alina Pash, un amestec de chestii (jurnal, manifest, muzică, R&B și multe altele).
Lupu
O bucată extrem de senzuală (de-a dreptul erotică) de cinema care nu-i film erotic. Un puști care se îndrăgostește de-o tipă frumoasă s-a mai văzut, film cu fantome la bloc s-a mai făcut, dar niciun film românesc nu are senzualitatea asta stranie și aurie. Merit al unui operator cu talent (Barbu Bălășoiu) și al unui regizor (Bogdan Mustață) care se simte foarte confortabil în no mans land-ul dintre film experimental și cinema narativ. Faptul că este și ultimul film în care joacă Sergiu Nicolaescu pare o absurd de nemeritată finalizare în arthaus a unei cariere prea lungi și mediocre.
Utilizări practice: Nu e disponibil pe nicăieri, deși eu cred că ar trebui predat la facultate la cursurile de imagine de film.
Mamă, tată trebuie să vă spun ceva
Animația românească a murit cândva, prin anii ‘90. De-abia prin mileniul trei a revenit, treptat. Cel mai dificil mediu din zona artelor cinematografice are acum o garnitură de regizori și regizoare ultra-talentați (și, având în vedere cât durează realizarea unei animații, și ultra-răbdători). Cupa și campionatul îi revin, până acum, lui Paul Mureșan. Animație desenată de mână și scanată, filmul ăsta psihedelic, simbolist, plin de anxietăți și umor este un coming out story irezistibil de haios.
Utilități practice: Ca tot ce-a făcut Mureșan, și ăsta este un film al dreacu’ de dens din imagini-detalii, încât poți să-l vezi de câteva ori și tot descoperi lucruri noi. Also, arată-l prietenului ăla gay care nu și-a făcut încă coming out-ul. S-ar putea să-l ajute.
Născuți la comandă/Decrețeii
Documentarul despre cum se avorta (sau se încerca să se avorteze) în timpul lui Ceaușescu este mai hardcore decât filmul lui Cristian Mungiu, ăla d-a luat Palme d’Or la Cannes. Poveștile unor femei (o parte dintre ele celebre și înainte, și după ‘89) despre ce au făcut și ce au pățit încercând să scape de o sarcină nedorită cartografiază o traumă națională.
Utilizări practice: Decrețeii lui Florin Iepan este un argument foarte clar despre necesitatea avortului și despre cum interdicțiile de genul ăsta – fie că vin din inginerii sociale, fie că sunt scuzate de dogme religioase – nu sunt opțiuni valide pentru o societate.
O noapte în Tokoriki
Comedie cu multe muzici din alea trashy douămiiste. Regizoarea Roxana Stroe exploatează nostalgia după tinerețile trecute și muzicile lor pop. Contextul: viața și nunta la țară. Un băiat vine la nunta altui băiat, amintirile îi chinuiesc și răscolesc pe amândoi și sunt gay și se lasă cu lacrimi și pumni. Stroe regizează cu mână sigură și mult suflet un scurtmetraj în care versurile pieselor țin loc de dialoguri și explicitează sentimente.
Utilizări practice: Este extrem de păcat că nu e disponibil pe net. Ar putea avea niște utilizări teoretice, pentru că discuțiile despre esteticile și poziționările din cinema-ul queer aborigen au până acuma două repere radical diferite și fx la fel de valide: Tokoriki și Patul lui Procust, regizat de Adrian Împărățel.
Pentru România
Marvel de România, ăla cu daci care călătoresc în timp și au pietrele alea magice, tricolore? Și unul ajunge la Londra și altul în Lugoj (cred?). Și fata aia cu fratele dealer care are probleme cu mafia? Dar ea ar fi genul de fată care ar purta fuste mai lungi și ar vorbi mai cuviincios dacă n-ar strica-o anturajul (de mafioți și traficanți)? Și atunci când unul dintre daci tre’ să fure o mașină îl ajută una dintre pietrele magice să se transforme în prostituată? Măh, sper din tot sufletul să vedeți bijuteria asta mică și ambițioasă (film independent, fără fonduri de niciunde). E online, ai noroc.
Utilitate practică: Vaaai, pe lângă faptul că este o comedie involuntar de spumoasă și că are un puternic mesaj anti-homofobie, mai este și un semnal de alarmă în ce privește traficul de droguri și poți să-l arăți rudelor tale conservatoare panicate că te-ai apucat de prostii. Le zici că-i filmul tău favorit și i-ai liniștit, în timp ce tu continui să trăiești ca-n filmul ăsta, independent și el, explorând identități sexuale, consumând droguri și vorbind despre Patapievici.
Stremț 89
Despre Revoluție se omagiază mult, se comemorează enorm, s-au filmat scris și jucat multe cărți, piese, filme. Durerea este mare (au murit oameni), frustrările enorme (responsabilii din aparatul de represiune al Revoluției și securiștii cu funcții mari sunt în continuare mult mai bine-mersi decât media populației), DAR mare este și iluzia participării. Ceva penibil, dar benign, un fel de-a participa fictiv la un eveniment enorm, care este de fapt al nostru al tuturor și care, indiscutabil, ne-a afectat pe toți. Dar nu toți am fost revoluționari și nu a fost Revoluție peste tot. Tema e abordată cu umor de Porumboiu în A fost sau n-a fost?, dar documentarul ăsta scurtmetraj este atât de bun, încât pare un a fi mockumentar. Practic sătenii din Stremț povestesc ce au făcut ei la Revoluție, care Revoluție de fapt nu a ajuns până la ei în sat.
Utilizări practice: Arată-l prietenului ăluia care dă pe Facebook eternități de virtue-signalling pentru toate cauzele celebre și nobile ale zilei. Poate înțelege ceva.
Și băieții câteodată
Românii se pricep mai mult la comedie involuntară decât la comedii voluntare. Excepțiile merită aplaudate. Cum ar fi filmul ăsta despre un actoraș care nu poate să plângă pe un set de telenovelă. Băiețește, studențește și ilar, filmul ăsta al lui Matei Lucaci-Grunberg este eficient și lipsit de pretenții.
Utilizări Practice: Ăsta este unul dintre extrem de puținele filme care mi-au reamintit că facultatea aia de film nu-i complet degeaba.
Visul lui Adalbert
Teribil de ignorat la vremea lansării, filmul ăsta despre munca în uzină este un deliciu. România, 1986, Steaua tocmai câștigase Cupa Campionilor Europeni și toată lumea era excited pe subiect. Erau multe chestii care le umbreau bucuria, cum ar fi o festivitate comunistă cu proiecții de filme și diapozitive realizate la cineclubul fabricii.
Pe lângă umor și cea mai bună implementare de muzică diegetică posibilă (corul întreprinderii intonând The Power of Love), filmul ăsta le oferă personajelor umanitate și credibilitate. Asta în timp ce le observă slugărnicia și lașitatea, visele deșarte și dramele.
Utilizări practice: Visul lui Adalbert reprezintă cel mai puțin deformat viața la uzină de dinainte de ‘89. Este un reper pentru cum se simțea de fapt comunismul și cum de funcționa în viața de zi cu zi. Nu este un document, nu este un documentar, dar reconstruiește cel mai puțin ideologizat ceva atât de deformat de filmele și cărțile ultimilor trei decenii.
