Înainte glumeam că doar bărbații care suferă de depresie sunt atrași de mine. Era singura experiență pe care o cunoșteam, atât în relații pe termen lung, cât și pe termen scurt. Nu fusesem niciodată cu un tip care să nu ia antidepresive sau să nu meargă la psihiatru. Ce să zic, îmi plac genul de tipi întunecați, retrași, introspectivi.
Cred că am reușit să empatizez cu ei din cauza propriei mele anxietăți. Apoi, sunt și genul de tipă maternă; îmi place să am grijă de oameni, să repar situații, să rezolv probleme. Vreau să devin asistent social.
Nu vreau să compar experiența mea ca parteneră a unei persoane cu depresie cu chinul cuiva care chiar trece printr-o depresie. Dar în acești ani de zile în care persoanele pe care le iubeam nu m-au putut iubi în același fel, am învățat diverse tactici de supraviețuire care ar putea fi utile și pentru persoanele cu mai puțină experiență. Pentru că eu sunt doar una dintre numeroasele persoane care au stat tăcute lângă partenerul lor și s-au bucurat că mănâncă pentru prima oară în două zile din cauză că până atunci a avut creierul în ceață și s-a ascuns sub plapumă de restul lumii.
Când ești îndrăgostit de cineva care are depresie, poate fi foarte palpitant să te conectezi cu o persoană care nu reușește să se conecteze cu nimeni. Te simți special, pentru că prezența ta îi luminează zilele și îl/o scoate din întuneric măcar o vreme. Când ești îndrăgostit de o persoană cu depresie, îți promiți ție însuți că niciodată n-o să stai cu respectiva persoană pentru problema ei, ci pentru că e inteligentă, dinamică și sensibilă. Gândurile astea te bântuie cam toată relația.
Când ești îndrăgostit de o persoană cu depresie, tulburarea asta izolatoare și cumplită reușește să te atragă și pe tine în capcana ei. Zilele proaste ale partenerului devin și zilele tale proaste. În loc să mergeți la film sau la restaurant, stați îmbrățișați în pat timp de trei ore la 2 dimineața. Pentru că partenerul n-are energia necesară să facă altceva.
Și somnul devine dificil. Ajungi să stai toată noaptea cu ochii în tavan și să te îngrijorezi în legătură cu ziua în care ți-a zis că nu vede vreun rost să mai trăiască. Nu dormi pentru că gândul la viața fără persoana iubită pare chiar mai chinuitor decât durerea pe care o simți pentru ea.
Anxietatea cauzată de partener se poate transforma în compulsie: dacă nu te gândești destul de mult la el/ea și la boala de care suferă, o să i se întâmple lucruri rele. Te consumă gândurile despre ce ai putea să faci ca să fii de ajutor.
Când ești îndrăgostit de cineva care e în depresie, uneori, dar nu întotdeauna, ajungeți să vorbiți le telefon vreo două săptămâni doar despre consultațiile la psihiatru. Trebuie să te asiguri că merge la psihiatru și că urmează tratamentul. Accepți să fii stâlpul de siguranță al partenerului, pentru că îl iubești.
Odată, într-o vacanță, am fost atât de consumată de depresia iubitului meu încât mă temeam să ies din camera de hotel în caz că are nevoie să mă contacteze din Australia. Am avut un atac de panică pe insula Vancouver pentru că nu mă sunase și m-am gândit că i s-a întâmplat ceva rău.
Acum că mă uit în urmă, îmi e clar că felul în care încercam să gestionez depresia partenerului nu era sănătos și nici sustenabil. La sfârșitul fiecărei relații eram extenuată. Nimeni nu te învață cum să ai grijă de tine. Încă de la o vârstă fragedă, suntem învățați, mai ales noi, femeile, că trebuie să ne gândim, în primul rând, la ceilalți.
Dar adevărul e că nu poți ajuta pe cineva care se îneacă dacă nu știi să înoți.
Nu poți fi sistemul de susținere al cuiva dacă lași depresia persoanei respective să-ți distrugă propria sănătate mintală. Pe mine m-a ajutat enorm să urmez un curs de 12 săptămâni de reducere a stresului prin meditație și cultivarea prezentului. Am reușit să reduc anxietatea îngrozitoare care mă cuprinsese de când încercam să-l ajut pe fostul meu iubit să iasă din depresie.
Regret că am intrat în aceste relații fără să impun niște limite clare și fără să am propriul meu sistem de susținere pus la punct. Dar n-am regretat niciodată relațiile în sine, pentru că nu boala m-a atras la oamenii ăștia. În ciuda simptomelor, depresia nu e boală egoistă. Poate că afectează toate persoanele din jurul persoanei deprimate, dar ea n-are ce să facă. Nu e vina nimănui că se întâmplă așa.
Singurul lucru pe care îl poți face e să înțelegi că oricât de mult ți-ai iubi partenerul și oricâte ore ești dispus să-l ții în brațe, n-o să reușești niciodată să-l vindeci. Singura persoană care poate face asta e el însuși.
