Acum câteva luni, stăteam întins în pat alături de prietena mea şi discutam despre depresia cu care se confruntă. Pe atunci, trecea prin ce-a de-a doua criză de tipul ăsta. Prima fusese în urmă cu şase ani. Îmi descria cum se simte, iar la un moment dat mi-a precizat că are „gânduri sinucigaşe." Mă panicasem puţin, dar mi-am păstrat calmul şi am întrebat-o ce presupun gândurile astea. „Cuţite. Fantezii cu cuţite, în general."
Primele mele gânduri au fost:
Ascunde toate cuţitele din casă.
„Ce-ar trebui să fac cu informaţiile astea? De ce mi le-a transmis?"
Ascunde toate cuţitele, acum.
„Cum aş putea să o ajut?"
Totuşi, cuţitele alea...
„De ce ar vrea să se sinucidă? Nu mă iubeşte destul? Nu sunt de ajuns ca s-o fac fericită?"
Ego-ul meu tocmai primise un croşeu de dreapta. Mă simţeam complet inutil. N-am putut să dorm în noaptea aia. Îmi făceam griji, mă frământau nişte lucruri: cuţitele, dragostea, depresia şi rolul pe care-l aveam eu de jucat în toată tristeţea asta. Dimineaţa următoare, i-am trimis un mesaj soră-mii, Katie: „Charlotte se îndreaptă spre depresie din nou. Nu ştiu ce să fac. Mă simt ca un inept."
Katie, al cărei soţ suferă şi el de depresie, mi-a răspuns imediat: „Ştiu exact cum te simţi. Sună-mă oricând vrei."
Lucrul ăsta a fost de ajuns ca să mai elibereze din presiunea care se tot acumula în mintea mea. Nu spusesem nimănui ce se întâmplase. Simţeam că joacă cineva tenis în capul meu cu o minge făcută din stres.
Depresia nu e vina nimănui. E o afecţiune cu care se confruntă una din cinci persoane, conform unui studiu realizat de Royal College of Psychiatrists. Îi afectează pe oameni într-o grămadă de moduri şi nu există un set universal de simptome. Totuşi, depresia nu îi afectează doar pe cei care suferă de ea. Prin natura ei, aceasta îi afectează şi pe apropiaţii persoanei bolnave: pe rude, prieteni şi pe partenerii de viaţă, în special.
Nu suferim în acelaşi fel ca persoana deprimată, asta e clar. Dar suntem afectaţi destul de serios atunci când ajutăm pe cineva drag să se facă bine. Atunci când eşti în postura celui care îşi oferă susţinerea, te încearcă sentimente de vină, disperare şi frică. Te simţi ca şi cum ai merge pe cuie tot timpul şi e important să te asiguri că şi tu eşti în în regulă.
Primul lucru pe care l-am simţit atunci când Charlotte a intrat în depresie a fost prăbuşirea propriului meu ego. Amica mea, al cărei prieten şi cel mai bun amic au suferit amândoi de depresie, e de acord cu mine: „Te simţi rănit atunci când ştii că nu mai eşti în stare să faci fericită persoana pe care o iubeşti."
În adâncul sufletului, ştim cu toţii că nu suntem unica sursă de fericire a partenerului nostru, dar amica mea a trebuit să ajungă la concluzia asta pe propria piele. „Nu poţi să «salvezi» o persoană care suferă de depresie. Trebuie doar să fii alături de ea," mi-a zis. „Suntem obişnuiţi să primim mulţumiri atunci când ajutăm pe cineva. În cazul depresiei, însă, trebuie să ne pregătim spiritual pentru eventualitatea în care acele mulţumiri vor întârzia."
Nu suferim în acelaşi fel ca persoana deprimată, asta e clar. Dar suntem afectaţi destul de serios atunci când ajutăm pe cineva drag să se facă bine.
Emer O'Neill, directoarea reţelei naţionale de grupuri de susţinere Depression Alliance, mi-a spus că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un partener care suferă de depresie e să-l ajuţi să-şi găsească un doctor sau un specialist. „În principiu, nu poţi face mare lucru de unul singur." Mi-a recomandat să-mi „dezvolt cunoştinţele în privinţa depresiei, ca să ştiu despre ce e vorba şi să nu fiu aspru sau deplasat." Cu cât înţelegi mai multe despre asta, „cu atât eşti mai bine pregătit să te confrunţi cu depresia celuilalt."
E absolut necesar să înţelegi frustrarea cu care se confruntă o persoană afectată de depresie. Dacă eşti frustrat, când încerci s-o înveseleşti şi nu-ţi iese, cel mai probabil ea se simte şi mai frustrată ca tine. E greu, dar, conform lui O'Neill, dacă ajungi la exasperare poţi să creezi o situaţie complet inutilă. „Unii parteneri o să spună «Fir-ar să fie, am făcut de toate: te-am scos la aer curat, ţi-am gătit, am vorbit cu tine despre starea ta şi tot nu pricep ce-i cu tine,» şi multe relaţii se destramă în felul ăsta." Ar trebui să te înarmezi „cu cât de multe cunoştinţe poţi despre boala aceasta şi despre modalităţile de recuperare," mi-a spus O'Neill, ca să poţi să te protejezi pe tine şi să ajuţi persoana pe care o iubeşti.
Trebuie să înveţi să îţi laşi ego-ul deoparte. E greu, de cele mai multe ori nu o să fii în stare, dar e bine să încerci. Unul din modurile prin care poţi să faci asta este să vorbeşti cu alţi oameni. Nu o să îţi mai simţi ego-ul la fel de rănit, dacă ştii că mai sunt şi alţii în situaţia ta. De când am discutat despre depresia lui Charlotte cu câţiva prieteni de-ai mei, am aflat că mulţi dintre ei s-au confruntat cu aceleaşi lucruri, că şi ei au avut la un moment dat un partener cu depresie, doar că până acum n-am apucat să discutăm cu toţii despre asta.
E firesc să vrei să ajuţi pe cineva iubit, chiar dacă nu poţi rezolva problema pe cont propriu. Personal, încerc să fiu realist în privinţa influenţei mele asupra lucrurilor, dar dacă sunt chestii minore pe care pot să le fac, le fac cu cea mai mare plăcere. Emily Reynolds, autoarea unui articol excelent despre lucrurile pe care le poţi face ca să ajuţi pe cineva care suferă de depresie, mi-a explicat că soluţia este „un amestec de grijă, afecţiune, înţelegere şi ajutor. Uneori se întâmplă să recurgi la o abordare practică de genul «Hai să îţi fac un ceai ,» care deşi e bine intenţionată, nu transmite foarte multă grijă faţă de persoană care suferă."
Sunt şi cazuri în care gesturile mici nu sunt de ajuns, evident. După ce i-am spus despre discuţia mea cu Charlotte referitor la cuţite, O'Neill mi-a spus: „Când cineva ţi se confesează şi îţi spune că vrea să se sinucidă, e de datoria ta să faci ceva în legătură cu asta. Presiunea care rezultă de aici e prea mare pentru o singură persoană. Când vorbim despre depresie, o clasificăm ca uşoară, moderată şi severă, dar asta e o definiţie medicală înşelătoare."
De ce?
„Pentru că oamenii pot avea tendinţe suicidale chiar şi dacă au doar o formă uşoară de depresie. Din experienţă, de fiecare dată când cineva, indiferent cât de bine îl cunosc, exprimă gânduri suicidale, trebuie să suni pe cineva, un serviciu caritabil sau un medic generalist şi să le spui «Trebuie să vă spun asta.»"
Poate ai impresia că prin chestia asta îi trădezi încrederea persoanei care ţi s-a confesat, dar crede-mă, dacă nu apelezi la un voluntar, un specialist sau măcar un prieten, o să o iei razna. Charlotte nu şi-a pus în practică gândurile, dar nu mi-aş asuma riscul din nou. Pe de o parte, asta se întâmplă pentru că am păstrat secret ce mi-a spus ea, iar lucrul ăsta m-a extenuat, iar pe de altă parte, în caz că s-ar fi întâmplat ceva, m-aş fi învinovăţit pe mine însumi pentru că nu am procedat altfel.
Unul dintre cele mai dificile lucruri pe care a trebuit să le fac a fost să o conving pe Charlotte că ceva e în neregulă cu starea ei. Mă bazam doar pe nişte cunoştinţe vagi, ştiam cam care ar fi semnele depresiei: perioadele de somn prea lungi sau prea scurte, o schimbare în dietă, hipersensibilitate sau dureri fizice fără o cauză anume, care durează mai mult de două săptămâni. O'Neill mi-a subliniat cât de important e să fii bine informat. „Poţi primi ajutor şi consiliere din partea reţelei Friends in Need sau poţi discuta cu medicul generalist despre asta, poţi citi cărţi şi articole. Fă rost de nişte informaţii online, arată-i-le partenerului tău şi spune-i «Uite, astea sunt câteva dintre simptomele depresiei, crezi că s-ar putea să treci şi tu prin ceva asemănător?» Dar fii delicat când faci asta."
Când cineva ţi se confesează şi îţi spune că vrea să se sinucidă, e de datoria ta să faci ceva în legătură cu asta. Presiunea care rezultă de aici e prea mare pentru o singură persoană. – Emer O'Neill, Depression Alliance
Soţul şi fiica mătuşii mele au suferit de depresie. În cazul fiicei sale, era vorba de depresie postnatală. Ca mamă, tentaţia de a rezolva problema e mare. Dar mătuşa mea se confruntase deja cu depresia soţului ei şi a decis că cea mai bună soluţie e să apeleze la ajutorul unui profesionist. Totuşi, mi-a că „a fost greu să aflu ce fel de ajutor îşi doreşte fiică-mea. Nu ştia nici ea. Mă săturasem să o tot cocoloşesc, avea 30 de ani, era adultă. În unele zile aveam noi grijă de treburile şi de cei doi copii mici ai ei." Mi-a spus că treaba asta a întristat-o, dar nu a încercat să îi dea sfaturi fiicei sale, în ideea că nu era în măsură să rezolve lucrurile de una singură. Dacă ar fi încercat să facă asta, ar fi dus o povară şi mai grea. Dacă ar fi devenit susceptibilă de depresie chiar ea însăşi, asta nu ar fi ajutat pe nimeni.
Depresia trece. Mereu trece. Chiar dacă ai impresia că n-o să se sfârşească niciodată, în cele din urmă se va sfârşi, iar tu vei fi trecut de ea împreună cu persoana iubită şi vă veţi simţi amândoi uşuraţi. Abia în punctul ăsta, când te gândeşti la reconstrucţie, e bine să începi să înţelegi rolurile diverselor tratamente la care ai putea apela data viitoare, când loveşte depresia. „Chiar dacă te simţi mai bine şi vrei să treci peste asta, e bine să te duci înapoi la medicul generalist şi să discuţi despre care ar fi fost celelalte opţiuni la care ai fi putut apela," mi-a spus O'Neill.
O altă amică de-a mea al cărei logodnic a suferit un colaps major acum câţiva ani, mi-a vorbit despre cum au evoluat lucrurile. Au lucrat foarte mult împreună ca să-l menţină pe logodnicul ei sănătos. „E ciudat, acum că mă uit în urmă, îmi aduc aminte că era iadul pe pământ, dar a trecut atât de mult timp, încât mi se pare că e vorba de o cu totul altă persoană."
În orice situaţie te-ai afla, dacă ajuţi pe cineva care e bolnav, adu-ţi aminte că nu eşti singur, chiar dacă aşa pare. Singura modalitate „corectă" de a ajuta pe cineva cu depresie este să te informezi asupra lucrurilor la care persoana în cauză poate să se gândească şi pe care poate să le simtă. Cu cât ştii mai multe, cu atât te poţi descurca mai bine.
