Am ajuns la 29 de ani și tot sunt singură cuc.
În ziua de Paști am fost respinsă de încă un tip cu care mă vedeam de vreo două luni. De ce dracu' fuge lumea de mine? Gen, bărbați peste 25 de ani, cu joburi pe bune și chestii de genul?
Am început să mă întreb de ce mi se întâmplă asta constant. Deși nu mă simțeam de parcă aș fi făcut eu ceva greșit, m-am gândit dacă, totuși, nu cumva eu sunt problema. E imposibil ca părerea pe care o am despre mine și acțiunile mele să fi fost atât de greșite, încât i-au făcut pe ceilalți să se distanțeze de mine. Poate am impresia că sunt o femeie stabilă și disponibilă emoțional, dar, de fapt, par cam haos?
Am decis să îmi pun curul la bătaie. Am vorbit cu prietenii, bărbații cu care am avut relații, chiar și mama mea, și pe toți i-am rugat să fie brutali de sinceri la următoarea întrebare: ce naiba e greșit la mine?
Cam asta au spus unii dintre ei:
Jordan [ne-am combinat cam un an, dar am rămas prieteni]: „Față de mine ai avut un vibe foarte critic și agresiv.... pare că urăști pe toată lumea și nu știi «de ce naiba vii» mai tot timpul, iar uneori nu ești deloc distractivă. Nu te-am văzut vreodată să te simți bine sau să fii fericită.”
Jules [prietenă apropiată, din liceu]: „Ești foarte sigură pe tine, dar, în același timp, ai foarte puțină încredere în sine, probabil ambele provin din complexele personale. Ești determinată, dar fricoasă și câteodată nepăsătoare, dar doar cu tine însăți, nu și cu alții.”
Katherine [prietenă apropiată de opt ani]: „Cred că persoana ta interioară are un vibe diferit, decât cel pe care-l creezi pe internet [...] iar față în față, vibe-ul tău e tot un fel de «nu înghit rahaturi», dar pari mai sensibilă și caldă. Dacă aș fi un tip care ar face match cu tine pe o aplicație de dating și apoi te-aș căuta să văd cu ce te ocupi, m-aș simți un pic copleșit de numărul de glume despre cât de nașpa sunt bărbații.
Max [ne-am cunoscut pe Tinder și am stat împreună vreo două luni]: „M-am tot gândit la asta... ești prea fidelă brandului tău? Deoarece publici unele aspecte ale vieții tale amoroase, au existat momente când mă întrebam dacă te vezi cu mine, în parte, ca să strângi material pentru articole.”
Matt [am ieșit la câteva întâlniri prin 2015, apoi m-a ignorat. Ne-am reconectat ca prieteni după vreun an]: „Pari destul de normală, până când simți că cineva ți-a greșit, punct în care devii cam înfricoșătoare.”
Alexandra [prietenă apropiată de trei ani și co-gazda podcast-ului meu]: „Tinzi să te dai peste cap pentru tipi care nu merită. Încearcă să cunoști pe cineva și să o iei mai încet, în loc să idealizezi o persoană în capul tău. Nu te grăbi, chiar gândește-te dacă persoana aia poate fi un partener bun.”
Anita [mama mea]: „Trebuie să te îmbraci mai bine. Urăsc toată garderoba ta. Ești foarte încăpățânată, de parcă ai ști mereu ce e mai bine pentru tine. Nu știi întotdeauna.”
Sunt de acord cu toate lucrurile pe care mi le-au spus oamenii? Sincer, nu.
Însă, așa cum mi-a explicat și Mark Leary, profesor de psihologie și Neuroștiință de la Universitatea Duke:
„Trebuie să mizăm pe felul în care suntem percepuți”, mi-a spus el. „Am prefera să ne considerăm competenți și morali, decât incompetenți și imorali, așa că interpretăm subiectiv acțiunile noastră, după cum ne convine.”
„Dacă privești lucrurile cât mai sincer și mai puțin defensiv posibil, iar apoi ajungi la concluzia că ceilalți au o percepție greșită despre tine, atunci e OK”, a adăugat el. „Însă, deseori, noi demontăm automat părerile altora, deoarece nu ne plac implicațiile.”
Ei bine, dacă analizez criticile la adresa mea cât mai puțin defensiv, cred că aș putea să recunosc câteva dintre defectele enumerate.
Poate că am tendința să fiu prea critică și cred că aș putea să mai îmblânzesc tonul atunci când nu mi se răspunde la mesaje în timp util. Probabil că sunt prea absorbită în cariera mea, sau cum a spus și Max, prea fidelă brandului meu. Presupun că mă aprind un pic cam repede și cam tare, iar partea mea mai sensibilă nu prea este expusă online. În fine, pot să le confirm pe astea.
Totuși, câteva lucruri de pe listă refuz să le accept. De exemplu, că nu știu să mă distrez. Țin să contrazic afirmația lui Jordan. Pur și simplu nu mă simțeam bine la evenimentele stupide la care mă invita el, unde majoritatea oamenilor erau sub 23 de ani (stai așa, sunt prea critică?).
Asta îmi aduce aminte de un alt aspect al percepției. Noi avem păreri subiective și despre alții, ceea ce înseamnă că nimeni nu știe cu adevărat o altă persoană sau chiar pe sine.
Așa cum a menționat și Leary: „părerile altora despre tine trec prin filtrul personalității lor și a realității personale. Fiecare persoană cu care interacționăm ne poate influența să acționăm în feluri mai diferite, ca reacție la felul lor de a fi și la relația construită.”
Așa că, pentru Jordan, eu sunt plictisitoare pentru că el nu m-a văzut într-un mediu în care să mă simt bine. Mama mea consideră că nu am bun gust la haine pentru că, de fiecare dată când o vizitez, port haine de casă, că nu vreau să impresionez pe nimeni.
Ce-am învățat din experiența ta? Cu toții avem defecte, suntem niște idioți paralizați emoțional, care se distrează fiecare în felul lui, și nu putem fi niciodată complet conștienți de felul celuilalt, pentru că percepțiile noastre sunt diferite. Și e OK.
Eu chiar m-am bucurat să citesc unele dintre comentariile negative la adresa mea, deoarece, deși pare ciudat. Cred că cea mai mare problemă a mea e că de cele mai multe ori mă învinuiesc pe mine. Cred că toată lumea face asta cel puțin o dată, de două ori, de optzeci de ori, în decursul vieții. Cea mai mare provocare e să încetez în a mă simți alienată sau respinsă, doar pentru că nu am un partener romantic stabil.
După toate astea, există câteva aspecte la care mi-aș dori să lucrez, dar nu vreau să devin obsedată de ele. Eu consider că cea mai sănătoasă abordare e să-ți cunoști bine atât calitățile, cât și defectele, și totuși să te simți bine în pielea ta.
Articolul a apărut pe VICE UK.
