Le-am zis „da” tuturor tipilor care s-au dat la mine pe stradă

Într-o sâmbătă noapte, în timp ce așteptam metroul în stația Republica din Paris, un necunoscut m-a întrebat: „Ai vrea să ne cunoaștem ceva mai bine unul pe altul?"

Ok, i-am răspuns. Tipul a înghețat și s-a uitat la mine uimit, de parcă îl luasem la mișto.

„Pe bune? Chiar vrei?", a pufnit în râs. „Nu sunt obișnuit cu răspunsul ăsta." Sinceră să fiu, nici eu.

Dar hotărâsem ca, timp de două săptămâni, să spun da fiecărui necunoscut care se dă la mine pe stradă și să încerc să am o conversație cu ei. Ca să văd ce se poate întâmpla. Am vrut să intru în capul lor, să aflu cine sunt, dacă le funcționează vreodată trucurile și dacă sunt conștienți de faptul că femeile sunt sătule de chestia asta. Singurul lucru care urma să mă limiteze era propriul instinct. Întotdeauna trebuie să asculți de alarma aia din cap și să ieși din orice situație te simți inconfortabil, chiar dacă persoana cu care ești îți spune că totul e absolut normal. Dar tipul ăsta din stația de metrou nu mi-a declanșat nicio alarmă.

Așa că am început să vorbim. A fost un pic inconfortabil; eu stăteam țeapănă ca un stâlp de iluminat, el pe un scaun, cu mâinile împreunate. Hicham, Judith – am făcut cunoștință politicos.

Îmi place Parisul pentru că e plin de fete cu rochii elegante și roz ca a ta, a simțit nevoia să-mi spună. Am început să vorbim despre cum e din Picardia și joacă fotbal. Din păcate, a părut total îngrozit când a aflat că nu sunt o puștoaică.

„Ce? Ai 29 de ani?" Nu te cred, a zis dezamăgit. Am încercat cu disperare să reaprind conversația. I-am pus tot felul de întrebări: „E greu să fii atlet? De când stai în Picardia. Dar îmi răspundea monosilabic.

Nu te rețin, Judith, cred că te așteaptă iubitul, mi-a zis până la urmă, încercând să scape de discuție. Am stat în tăcere unul lângă altul și am așteptat metroul timp de două minute penibile, fără ca unul dintre noi să scoată un cuvânt. Ca atunci când iei liftul împreună cu șeful tău. Când a sosit metroul, am urcat în vagon, mi-am pus căștile și l-am văzut cum se așază cât mai departe de mine. Experimentul „spune da oricărui tip" începuse mizerabil.

A doua zi, duminică, în timp ce mă întorceam de la alergat, un tip m-a abordat în timp ce-mi băgam cheile în ușa de la intrare.

„Îți place sportul, dragă?", mi-a zis.

„Încerc și eu", i-am răspuns pe un ton mult prea amabil.

Avea patruzeci de ani și purta o jachetă bej, de tătic.

„Minunat! Sper că porți o bustieră pentru susținere. Pentru că pare că ai nevoie de multă susținere, dacă înțelegi ce vreau să spun!"

„Corect?" Ca să fie sigur că am înțeles, a început să mimeze sâni și să îți țuguieze buzele. Dacă aș avea curaj, te-aș întreba dacă pot să-i ating. Ce dracu', am curaj! Pot? Îți dau și bani dacă vrei!" În momentul ăla l-am întrerupt. Când mi se întâmplă astfel de lucruri, sunt politicoasă, dar foarte sinceră.

Nu, domnule, eu vreau doar să intru în casă și tu mă faci să mă simt inconfortabil, i-am zis răspicat. Mi-a trecut prin cap că, dacă mă viola și ajungeam la poliție, ar trebui să fie clar că i-am zis că n-am chef de el, fără ambiguități. E trist că fetele sunt obligate să gândească așa.

„Aaaa, trebuia să zici că nu-ți place corpul tău și n-ai încredere în tine", a râs el.

Am intrat în casă și am trântit ușa. Fiecare femeie a întâlnit un ciudat ca ăsta cel puțin o dată – dacă nu de cinci ori. Din fericire, am observat că, cu cât îmbătrânesc, cu atât atrag mai puțini perverși. Între 14 și 18 ani, am dat peste o grămadă de dubioși. Tipi care mă chemau să merg cu ei la hotel sau mimau cunnilingus în timp ce se holbau la mine. Uneori făceau asta și când eram cu mama pe stradă. Probabil îi excită fragilitatea adolescentelor.

În fine, lăsându-l la o parte pe acest dobitoc, experimentul trebuia să continue.

Următorul tip pe care l-am cunoscut se numea Yacine. Majoritatea tipilor care m-au abordat pe parcursul celor două săptămâni au fost arabi. M-am gândit mult dacă ar trebui sau nu să menționez chestia asta, pentru că n-am chef să le hrănesc oamenilor prejudecățile sociale, dar ăsta e adevărul. Chiar am vorbit despre treaba asta cu Yacine.

„Da, se dau mulți arabi la tine? Poate pentru că au gusturi bune la femei!", mi-a zis, râzând. Și cu replica asta mi-a tăiat orice posibilitate de a începe o analiză sociologică. Nu mi-a păsat. Stăteam cu el pe o bancă ruginită de metal, deasupra parcului Belleville, cu o vedere superbă asupra Parisului. El a fost, de departe, preferatul meu, dintre toți tipii care m-au abordat.

Trebuie să recunosc că arăta superb. Avea pielea de caramel și gene lungi și negre – zici că avea rimel. M-a abordat mai original decât ceilalți. Pur și simplu s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă vreau să fumez un joint cu el.

„Încerc să mă las, dar aș fuma o țigară", l-am mințit.

În jurul nostru era multă lume, mulți copii care se jucau, mulți turiști – mă simțeam în siguranță. De fapt, mă simțeam bine. Mi-am permis chiar să trag un fum din joint. Yacine mi-a zis că locuiește într-o suburbie numită Les Lilas. Mi-a zis că nu prea se dă la fete pe stradă „decât în ocazii excepționale, când o femeie e atât de frumoasă cum ești tu". Probabil era o replică pregătită de-acasă, dar na.

„Vreau să mă așez la casa mea. Vreau o familie și o casă drăguță ca cea a părinților mei. Cred că e natural, am început să îmbătrânesc. Am treizeci deja." A recunoscut că nu-și închipuie că va cunoaște femeia viselor lui pe stradă, dar i se pare amuzant. Uneori funcționează, alteori i se spune direct „nu".

„Sunt sigur că pe fete le enervează să le abordezi așa. Unii tipi sunt complet lipsiți de respect. Dar cred că eu înțeleg lucrurile ceva mai bine. Fosta mea se plângea mereu că o abordează tot felul de tipi enervanți, dar se plângea și când n-o mai aborda nimeni, pentru că se simțea urâtă. Pe bune!"

N-a fost deloc neplăcut să-l ascult pe Yacine vorbind despre complexitatea relațiilor dintre bărbați și femei. Râdea mereu, era vesel. I-am apreciat latura vorbăreață pentru că am reușit să evităm cu succes pauzele dubioase. Nu m-a întrebat prea multe despre munca mea, dar a fost interesat de mici detalii: m-a întrebat dacă mă dor picioarele de la tocuri, dacă îmi place sportul. A fost chiar drăguț să vorbim, chiar avea ceva de zis. Am vorbit vreo patruzeci de minute, ne-am pupat pe obraz și la final i-am dat și numărul. M-a sunat imediat, ca să vadă dacă nu e fals, evident.

Cu alți tipi pe care i-am cunoscut, tonul conversației s-a schimbat imediat ce le-am zis că sunt jurnalistă. De exemplu, am cunoscut un tip într-o noapte de marți, în timp ce stăteam pe o bancă și așteptam o prietenă.

„Te rog nu-mi spune că îți aștepți iubitul. Te rog!" M-a făcut să izbucnesc în râs. Abdelkarim avea 23 de ani și locuia în Saint-Denis. Altceva nu mai pot să vă spun despre el, pentru că imediat ce i-am zis ce job am, a închis discuția.

„Serios? Ești jurnalistă? Ești cu masoneria? Nu mai minți, ești în Masonerie. Sau taică-tu e mason?"

Uau. Am încercat să-i înțeleg ura pentru jurnaliști și i-am explicat că n-am treabă cu Masoneria, dar parcă mă izbeam cu capul de un zid. Am lăsat-o așa.

În ziua următoare, am fost abordată de doi studenți lângă Universitatea Sorbona. Stăteam pe terasă când au venit la mine și m-au întrebat dacă vreau să beau o bere cu ei. Erau amândoi studenți la Istorie și Științe Politice și au fost extrem de surprinși că am acceptat. Dar situația s-a schimbat odată ce le-am dezvăluit identitatea. „Scrii un articol pentru VICE? Eu citesc doar ziare internaționale, sunt mult mai bune. Le Monde e de dreapta și nici n-are rost să discutăm despre Libé", a zis unul dintre ei, în timp ce celălalt aproba din cap.

Când am terminat berea, unul dintre ei s-a dus să ia autobuzul, iar eu am mers cu Matthieu până la o stație de metrou. Nu prea aveam ce să ne spunem, așa că am râs nervos tot drumul. El a mai mormăit una-alta despre știri, despre dictatura emoțiilor și senzaționalism, la infinit. Am avut mult mai puțină răbdare cu el decât cu Abdelkarim. Când trebuia să ne despărțim, a mai făcut o încercare, drăguțul de el.

„Vrei să vii la mine? Locuiesc în apropiere. Am putea...", s-a întrerupt.

Am stat și am așteptat să-și adune curajul ca să termine propoziția. Oare ce atribute gramaticale o să folosească pentru a-și îmbrăca propunerea indecentă? Stăteam pe bulevardul Sain-Michel, în mijlocul zilei, fără să ne fi îmbătat în prealabil – bravo lui pentru eroism.

Eu tăceam și îl priveam. Nu l-a prea ajutat.

Dacă eram mai amabilă, aș fi putut zâmbi ca să-i transmit că am înțeles aluzia sau aș fi refuzat înainte să aibă timp să termine propoziția. Aș fi putut avea tactul să mă prefac că trebuie să ajung undeva și că am întârziat. Dar cum sunt sadică, am așteptat să-și termine propoziția.

„Ar fi...mai...mai liniște", a conchis el.

Evident, am refuzat politicos.

„Și atunci de ce ai stat la bere cu noi?" a mormăit bosumflat la plecare. „Și Judith e nume de curvă, ca să știi. " Uau, nu i-a fost deloc greu să spună propoziția asta.