Mara este elevă în clasa a noua la un liceu din București. Din 9 martie a rămas acasă, la insistențele mamei, deși școlile au fost închise oficial două zile mai târziu. Mara a ținut un jurnal cu prima săptămână de izolare, despre cum este să fii un adolescent trimis „într-o vacanță forțată” care nu este tocmai vacanță. A scris despre naivități, glume proaste, meme, mult internet, temeri reale și dorul de viața de liceu. Mara spune că prima săptămână a fost de relaxare. Greul a început după, odată ce și-a dat seama că trebuie să și studieze, să nu rămână în urmă cu materia, chiar dacă e închisă în casă, „ca la zoo”, iar gândurile îi zboară constant la întrebarea „Cât mai durează perioada asta?”.
Coronavirusul ăsta sau COVID-19, cum i se spune științific, e un fel de celebritate a anului 2020: a călătorit prin multe țări, unele chiar exotice, este peste tot, la știri, pe Instagram, pe Facebook, pe TikTok, pe afișele de pe stradă și, ca orice divă, are mulți hateri. Eu mă număr printre ei, din moment ce mi-a răpit toate ieșirile cu prietenii, mi-a anulat toate evenimentele la care trebuia să particip și mă ține captivă în casă pe o perioadă, aparent, nedeterminată.
ZIUA UNU: NU E CORECT!
Ieri, 8 martie, la știri se anunța primul caz de COVID-19 în București. A fost ca un cadou de Ziua Femeii, ce drăguț… Astăzi e prima mea zi de izolare. Deși copiii încă se duc la școală, mama a hotărât că e mai ok dacă nu vizitez peronul aglomerat al stației de metrou sau holurile liceului. „Nu e corect! Restul de ce merg la școală?”, mă gândesc absolut revoltată, în timp ce scrollez prin pozele de Instagram ale prietenilor mei de liceu.
Eu stau acasă și nu fac nimic. Continui să mă dau câteva ore pe postările oamenilor care sunt acolo, afară… Mă simt ca un animal la zoo, ținut cu forța aici, în timp ce alții sunt liberi. Pe grupul de WhatsApp al clasei se discută ultimele știri. Așa apar poze la ecranele televizoarelor și mă holbez la o burtieră gigantică: „SURSE: ȘCOLI ÎNCHISE DE MÂINE PÂNA DUPĂ PAȘTE”.
Peste câteva ore va avea loc o ședință cu oameni importanți, care vor decide dacă într-adevăr stăm acasă sau nu. Dar cum și doamna Firea a cerut închiderea școlilor, iar ea ne-a mai salvat și în zilele cu ninsoare, sunt multe șanse să stăm acasă și acum. Colegii mei așteaptă ședința cu nerăbdarea numărătorii inverse de Revelion, de parcă ar intra în vacanță. Nu e și cazul meu, știu că mama o să mă țină oricum acasă.
Vine ora ședinței. Liniște. Nu se anunță nimic o perioadă. Apoi, brusc, aprind televizorul și mă lovește: „ȘCOLI ÎNCHISE DE MIERCURI, TIMP DE O SĂPTĂMÂNĂ”. Măcar în două zile nu o să mai fiu singura care nu merge la liceu...
Până seara termin un sezon dintr-un serial și petrec patru ore pe Instagram (da, nu e normal, știu), iar mama mă amenință că de mâine trebuie să îmi găsesc o activitate mai intelectuală. Mă culc cu gândul la cât o să dureze nebunia asta. E sfârșitul lumii, oare?
ZIUA DOI: BANII
A doua zi de autoizolare începe frumos, afară e soare și totuși nu pot sa ies în oraș cu prietenii mei. Mă consolez dacă postez story-uri pe Insta, mă simt ca un influencer care le arată fanilor viața sa în carantină, în timp ce restul copiilor sunt încă la liceu sau pe-afară.
Lângă camera mea se află cea a fratelui meu de zece ani împliniți luna asta. Măcar a avut noroc că nu a fost în carantină de ziua lui. Se plânge de temele pe care le are, chiar dacă e „vacanță", cum spune el. Vine la mine cu un caiet de exerciții: „Îți dau o sută de lei dacă-mi faci temele". Încântată de ofertă, mă uit peste exercițiile de clasa a treia, dar fratele meu se răzgândește și recunoaște, spre tristețea mea, că nu are o sută de lei.
Cu gândul la banii pierduți, vreau să fac rost de 55 de lei, ca să-mi iau bilet la un fel de festival unde vin Șatra Benz, Nane, Killa Fonic și alții. Deși evenimentul e în aprilie, organizatorii au spus că nu-l anulează, având în vedere că evenimentele peste o mie de oameni s-au interzis doar până pe 31 martie. Iar dacă se prelungește termenul, îl amână iar. De ce să nu merg?
Îmi pun la vânzare pe Instagram un tricou, o brățară și niște cercei făcuți de mine. Dacă vindeam toate astea, făceam rost de vreo 90 de lei, dar am dat doar tricoul și cerceii și am făcut cei 55. Mă rog, e mult spus „am făcut”, pentru că nu îi am fizic. Fiind în carantină, coronavirusul îmi nenorocește propriul sistem de făcut bani. Așa că o întreb pe mama dacă poate ea să plătească biletul și îi dau banii înapoi. Șoc. Mama zice nu. În opinia ei, evenimentul ăsta sigur nu o să se mai țină și dă banii degeaba. Tac.
Ziua doi de carantină se termină dezamăgitor, fără bilet la festival, dar măcar mă culc știind că de mâine nu o să mai fiu singura care stă acasă.
ZIUA TREI: DRAMA
Ca în viața oricărui adolescent, există și momente dramatice, așa că încep dimineața cu o ceartă lungă cu cea mai bună prietenă. Îmi șterg lacrimile, pentru că sunt devastată de situația iremediabilă în care mă aflu, și-mi spun: „Asta e doar din cauza prostiei ăsteia de virus care ne-a ținut prea mult despărțite! Mamă, cât îl urăăăăsc!” și mă duc înapoi în bucătărie, unde mă așteaptă un bol de supă (care de fapt era ciorbă, dar eu nu văd diferența).
Mai fac puțină curățenie în cameră, dar nu îndeajuns cât să observe mama, care insistă să fac curat în sertare și dulapuri, dacă tot am timp.
Încep o nouă sesiune de plâns, când îi povestesc altei prietene ce s-a întâmplat. Aș vrea să mă mut la alt liceu, să nu mai vorbesc cu nimeni niciodată. Fac totul să pară de zece ori mai dramatic. Mă calmez după un nou apel video cu alte prietene, cu care vorbesc până telefonul face un mental breakdown și se închide singur. Mă panichez, dacă s-a stricat? Plâng iar. Telefonul pornește.
Seara, stăm toată familia pe canapea, ne uităm la știri. Eu iar mă holbez la titlul absolut gigantic de pe ecran: „OMS A DECLARAT PANDEMIE DE CORONAVIRUS”. Tastez pe telefon cu puțină îngrijorare: „pandemie definiție”. Da, nu știu ce e aia. Aparent, înseamnă „o epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare”. Iar printre multe boli care au provocat pandemii se numără și ciuma, tuberculoza, holera etc.. Nu mă îngrijorează așa rău, pentru că știu că ciuma, de exemplu, a fost mult mai nasoală decât coronavirus.
Îi cer mamei niște biscuiți din ăia care se pun la petreceri pe toate mesele. Știu sigur că avem în casă, dar ea spune nu. Îl rog pe fratele meu să-i căutăm împreună, fiind absolut sigură că mama i-a ascuns. Nu-i găsim, așa că facem, evident, o dramă din asta. Inventăm că și tata vrea biscuiți, suntem deja trei, trebuie să ne dea! Nu strică să bagi vrăjeli din astea când vrei ceva.
Aflu de pe Instagram că se amână și Bucharest Pride 2020. Oare ce se mai amână sau chiar anulează? Fac un duș și bag un film prost. Oare ce-o fi mâine, gândesc în timp mi se închid ochii.
ZIUA PATRU: MEME CU CORONAVIRUS
Încep ziua cu un bol de cereale cu lapte, apoi mama mă trimite să împerechez șosete cu fratele meu. El stă pe telefon și eu mai fac trei perechi, în timp ce mă uit la un serial. Mama pleacă la cumpărături. Aș vrea și eu să merg cu ea, doar ca să mai văd și alte locuri. Îmi e dor de magazine. Eu, tata și fratele meu ne întrebăm de ce se duce la cumpărături, când noi avem o rezervă întreagă de mâncare pe care ea a făcut-o din februarie.
Mama se întoarce după câteva ore acasă, cu o sacoșă de mâncare și face în câteva minute o supă de roșii și niște paste. Incredibil cât de repede pot face mamele mâncare când nu e urgent, dar când ți-e foame durează cinci ore.
Termin cu șosetele și stau pe Instagram. Văd peste tot meme despre coronavirus, unele chiar amuzante. Uneori e bine să mai faci mișto de situație, te scoate din starea asta de închisoare.
La sfârșitul zilei, telefonul îmi dă raportul ăsta îngrijorător:
Da, am petrecut șase ore cu ochii în meme despre coronavirus, ca să mă simt mai bine. Celelalte trei s-au dus pe TikTok. Mă fascinează cum oamenii pot face o memă din orice. Iată câteva comori pe care le-am găsit:
Termin ziua la unu noaptea, după ce mama mă amenință că îmi ia laptop-ul, dacă continui să scriu acum la articolul ăsta. Adorm cu concluzia că singurul lucru bun la coronavirus sunt meme-urile.
ZIUA CINCI: #NUMAIREZIST
Au trecut oficial aproape 120 ore de când mă aflu în carantină, simt că nu mai știu să comunic. Îi spun mamei că vreau să o întreb ceva, ea îmi răspunde automat: „Nu mergi la mall”. Mă uit cu o față dezamăgită și întreb: „Voiam să știu, când începe liceul?”. Nu se știe, la televizor spun că stăm o săptămână acasă, dar la cum merge situația, poate începem școala după Paște.
Unii colegi fac cursuri online sau primesc teme pe WhatsApp de la profesori, eu nu fac nimic. Până acum nimeni nu a menționat ceva de cursuri online sau de teme, elevi sau profesori. Eu și colegii mei, elevi la un liceu de cartier, stăm liniștiți acasă, în timp ce fratele meu, elev la o școală privată, face teme trimise de educatoarea lui pe WhatsApp, iar prietena mea, elevă la prestigiosul liceu Mihai Viteazul, din București, face matematică pe net, pe video, cu toată clasa și primește teme la biologie, engleză și geografie. Nu mai rezist, vreau la liceu.
Pe la prânz, prietenii încep rând pe rând să declare pe Instagram că se simt ca în arest la domiciliu. Da, dar eu sunt de 120 de ore în casă…
O prietenă se duce mâine să se tundă. Reacția mea:
Aș face orice ca să ies și eu din casă. Mă gândesc cum aș putea să o conving pe mama să mergem undeva, oriunde. Nu am nicio idee. De când a început ziua, mi-am petrecut deja trei ore pe Instagram. Mi-a fost și puțin frică să mă apropii de televizor, m-am săturat de toate știrile despre coronavirus, dar parcă vreau să știu care e situația… Când mă duc la liceu?
Prietena cu care m-am certat acum două zile îmi răspunde la comentarii pe Instagram. Ce se întâmplă? Oare chiar urmează să își ceară scuze?
Yep.
Soarele apune. Mă gândesc la cum am ajuns să stăm închiși în case și să ne temem că rămânem fără mâncare. Dar mă gândesc și că este o lumină foarte bună pentru poze, așa că mă aranjez și fac niște cadre pe care le postez cu mândrie pe Instagram. Strâng like-uri aproape dublu față de obicei, semn că virusul ține oamenii în casă.
Mi-ar plăcea să le povestesc copiilor mei cum am rezistat unei pandemii (cuvântul ăsta sună așa dramatic) de COVID-19, că am fost sechestrată în casă și că rezervele noastre de mâncare erau pe terminate, iar magazinele erau goale, iar ei să creadă că a fost o invazie extraterestră, pentru că sincer, așa sună.
ZIUA ȘASE: TEME
La ora 12, primesc o notificare WhatsApp. Fericită că-mi scrie un prieten, deschid aplicația și vad exact ce nu speram: teme. Pe grupul clasei, doamna dirigintă ne dă lecții la engleză, materia pe care o predă.
Le ignor, îmi spun că mai am timp, pot să mă apuc și săptămâna viitoare de ele, așa că fac curat, la insistențele mamei. Curățenia nu e activitatea mea preferată, așa că prefer să-mi redecorez camera. Îmi dau toate posterele și pozele cu prietenii jos de pe pereți și le așez frumos într-o cutie. O chem pe mama să evalueze și, spre surprinderea mea, merge perfect: consideră că e curățenie și mă lasă să mă uit la seriale până mă plictisesc. Pe seară pun un story cu pisica pe Instagram:
La masă e liniște, mâncarea e bună, dar mama decide să întrerupă zenul: „Vezi că a zis diriga pe grupul părinților că v-a dat teme. Ai de gând să te apuci?”. Am uitat că doamna dirigintă complotează cu părinții, deci va trebui să le fac. Ziua se termină relativ bine, cu o cameră „curată”, dar cu lecții de făcut pentru restul zilelor de carantină.
ZIUA ȘAPTE: PANICĂ
Încep ziua cu un gând random: vreau să stau până diseară în pat, în pijamale, să mă uit la o tonă de filme. Mama e de acord, dar eu mă răzgândesc după prima jumătate de oră de film plictisitor. Mă apuc de pictat, după ideea unor prieteni.
Nu prea am mai auzit nimic de virus în ultimul timp, încerc să stau departe de televizor, ca să nu citesc știrile, nu pentru că mă îngrijorează situația, ci pentru că m-am săturat de subiectul ăsta.
La prânz începe iar o avalanșă de teme pe WhatsApp, de data asta la Română, iar mai apoi la Istorie. Încerc să scriu ceva, dar renunț repede, nu sunt în mood. Hotărăsc să mă apuc de toate mâine și acum să-mi colorez părul. Amestec vopsea roz cu albastrul de metilen, în speranța că obțin mov. Vopsesc, mă usuc, rezultatul: error - jumate albastru, jumate mov.
Mama se uită câteva secunde la mine, îngrozită: „Cu ce ai făcut albastrul ăla?” „Albastru de metilen”, spun calm, iar mama are un mental breakdown… „Păi, tu irosești această marfă de contrabandă în vremurile astea, ca să te vopsești? Acum când avem nevoie de el dacă răcim și ne doare în gât?” Scuze, mama.
La miezul nopții, dau peste vestea șocantă că școlile rămân închise până după Paște, într-un story de Instagram. Oricât aș încerca să mă feresc de știri, trebuie să accept faptul că virusul ăsta e peste tot. Mă panichez puțin, vreau la liceu, iar gândul ăsta nu mă lasă să dorm.
Închei cu o statistică făcută de telefonul meu, pe toată săptămâna, ca să înțelegi mai bine cum e viața unui adolescent blocat în casă:
- 38 de ore și 35 de minute pe Instagram
- 12 ore și 28 de minute pe TikTok
- 7 ore și 26 de minute pe WhatsApp
Stay home, stay safe. Do your homework.
