Astăzi, producătorul de jocuri video Valve lansează Half-Life: Alyx, al cincilea episod din istoria acestui first-person shooter cu temă SF și primul în 12 ani. Deși Alyx este un joc exclusiv VR pentru PC, iar căștile VR sunt minimum două sute de euro, toată comunitatea fanilor Half-Life a prins iar viață, de când a apărut primul trailer în noiembrie. Este și cazul meu; de-atunci vorbesc doar despre asta, iar ca să-nțelegi de ce căștile alea merită banii, am să fac o retrospectivă a seriei (fără spoilere).
Eram copil când am descoperit Half-Life (HL), la începutul anilor 2000. Jucam Counter-Strike (CS) într-un internet cafe din stațiunea Jupiter și tot vedeam un acest „custom game” în meniu, dar oricât încercam, nu reușeam să-l pornesc, că nu era instalat ca lumea. Am reușit să-l joc prima dată la 11 ani, dar nu aveam cine știe ce calculator de gaming și mai eram și puștan, deci mă putea impresiona aproape orice rula pe caloriferul meu de PC. HLmi-a dat primele nopți pierdute în fața calculatorului. Iar când ieșeam din casă, era principalul subiect de discuție cu prietenii și colegii de școală.
În Half-Life, joci rolul lui Gordon Freeman, un om de știință de 27 de ani, cu doctorat în fizică teoretică de la MIT, care lucrează la Black Mesa, un complex de cercetare științifică super secret din New Mexico, SUA. Chiar și în ziua de azi, Gordon reprezintă un personaj unic și mult mai interesant, dacă îl compari cu super-soldații și luptătorii de forțe speciale care apar în aproape toate jocurile de tip shooter. Ceea ce face Half-Life cu adevărat special este faptul că niciodată (dar chiar niciodată) nu ieși din perspectiva lui Gordon (nu exista cutscene-uri sau altfel de clipuri cinematice), iar el nu vorbește un singur cuvințel tot jocul.
Primul meu thriller
În HL1, apărut în 1998, odată ajuns în departamentul tău din Black Mesa, după o navetă cu un metrou mega-futurist, faci un experiment banal care dă greș, declanșează un dezastru colosal în tot complexul și deschide o poartă către altă lume, populată de cei mai supărați și înfometați extratereștri din jocurile anilor '90. Aventura se termină 15 ore mai târziu, după lungi confruntări, chiar și cu forțele speciale care au venit să mușamalizeze incidentul.
Pentru că la vremea aia de abia aflam cu ce se mănâncă un joc, Half-Life a fost pentru mine o experiență unică – un thriller SF în care nu ești chiar erou, ca în majoritatea jocurilor, ci un tip obișnuit care se luptă pentru viața sa, un singur om într-o lume vastă și extrem de amenințătoare. Devii mai puternic pe măsură ce te lupți cu monștrii și obții arme experimentale. Era o perspectivă nouă, secondată de importanța puzzle-urilor și a explorării, elemente pe care nu le vedeai des în shooterele de atunci.
Jocul a avut un impact extraordinar și asupra industriei de gaming. Deși shootere axate pe poveste mai existaseră (System Shock și Marathon, de pildă), niciun alt joc nu reușise să spună o poveste thriller SF într-un mod atât de imersiv, cu un gameplay extrem de bine structurat și ritmat. În plus, expunea codul jocului, pe care orice amator îl putea modifica într-un soft avansat, dar prietenos: să adauge texturi, personaje și nivele noi. Așa au apărut Counter-Strike, Natural Selection, The Ship, Day of Defeat, Firearms și multe altele. Au apărut și mai multe expansiuni, singleplayer (Opposing Force, Blue Shift) și multiplayer ( Ricochet, Deathmatch Classic, Team Fortress Classic), ceea ce face din Half-Life o platformă de lansare pentru mulți developeri amatori înainte de vremea jocurilor indie și a game engine-urilor gratis.
Primul joc video printre blocuri comuniste
La șase ani de la HL1 a apărut partea a doua, după o amânare de 12 luni și un incident în care un hacker german a spart rețeaua Valve, a furat codul-sursă și majoritatea conținutului jocului. Cu toate astea, HL2 a spart gura târgului prin inovații tehnologice care permiteau noțiuni noi de gameplay, design vizual mai nuanțat și o grafică extraordinară, plus o lume mult mai convingătoare și plină de detalii – toate acestea posibile doar datorită noului game engine, Source, care atunci era extrem de avansat.
Și atunci, PC-ul meu abia putea să ruleze jocul – personajele se bâlbâiau odată la câteva secunde. Dar a meritat. HL2 continuă povestea lui Gordon, care se întoarce în lume după aproape două decenii de la primul joc. În loc de tunelele și buncărele din Black Mesa, te afli în City 17 – un oraș distopic undeva în Europa de Est, acum capitala noii civilizații extraterestre Combine, care a ocupat toată planeta. Marea noutate era arma Gravity, care îți permitea să manipulezi orice obiect; dacă rămâneai fără gloanțe, puteai să arunci cu un scaun în inamic. Pentru 2004, asta era ceva nemaivăzut. Dar oferea și mult mai multe personaje, cu animații și coregrafii uluitor de bine făcute pentru vremea aceea. Povestea, universul și design-ul de SF distopic est-european au făcut din mine un vânător de postere cu Gordon Freeman în care părinții mei observau simptomele unei obsesii.
Pentru mine, City 17 ar fi putut fi un oraș românesc - pe lângă clădirile neoclasice apar și tipicele blocuri comuniste (invadate de tehnologie extraterestră, desigur). Materialele de referință pentru construcția sa au fost culese din România, Rusia și Bulgaria, art director-ul Viktor Antonov fiind din Sofia. Am văzut și eu o reclamă și un indicator în limba română (stricată, ce-i drept), iar la vremea aia, am fost puternic impresionat – în sfârșit, un joc care se petrece la noi!
HL2 e aproape epic în dimensiuni. Deși începi în City 17, drumul te duce cu mult în afara orașului, printr-un sat infestat cu zombi, la marea care este drenată, ca să infiltrezi un fost gulag, până la punctul culminant care te poartă înapoi în oraș, unde începe o revoluție. În total, jocul durează vreo 13 ore.
La fel ca originalul, Half-Life 2 și engine-ul său au fost gândite pentru fani și pentru modificări și au reprezentat un teren fertil pentru proiecte noi, cum ar fi fenomenalul Garry’s Mod, Age of Chivalry, Insurgency, Dystopia sau GoldenEye Source, printre multe altele. Toate astea au fost posibile doar după șase ani de trudă și un buget de peste 40 de milioane de dolari.
Prima mea dezamagire
Pentru Valve era clar că Half-Life 3 ar fi costat și ar fi durat și mai mult. Așa că l-au împărțit în trei bucăți și l-au livrat jucătorilor pe rând. Deși planul (foarte optimist) era ca un nou Half-Life să apară o dată la trei luni, Episode One s-a lansat doi ani mai târziu, în 2006.
Gordon și tovarășa lui, Alyx, trebuie să scape din City 17 înainte ca un dezastru să radă orașul de pe fața pământului. Deși jocul e mult mai scurt (maximum opt ore), e palpitant, mi-a plăcut, dar l-am prins la un an după lansare, deci nu prea mai eram hyped. Mulți fani, în schimb, au fost dezamăgiți, jocul nu oferă aproape nimic nou și reia multe din locurile și elementele din HL2.
Episode Two, pe de altă parte, lansat în 2007, e ceva mai spectaculos. La vremea aia apăreau alte shootere precum Crysis, Call of Duty 4 și Halo 3 – dar Episode Two le-a ținut piept. Gordon și Alyx trebuie să ajungă la o bază a rebelilor dintr-o zonă muntoasă împodobită cu păduri de brazi din afara City 17, până ca Combine-ul să dezlănțuie o nouă super-invazie. Apar inamici și personaje noi, nivele mai lungi și revelații în poveste, momente complexe de combat și probabil cea mai tare coloană sonoră din toată seria. Finalul este unul dintre cele mai zguduitoare momente tragice din tot ce-am jucat vreodată și momentul cu cel mai mare impact din toată seria – fiind practic un cliffhanger. Mie mi-a mohorât atunci toată ziua și am devenit disperat după continuare, Episode Three.
De atunci, eu am mai crescut, dar seria ba. HL2: Episode Three, care trebuia să apară la mai puțin de un an după ce-l de-al doilea episod, nu a mai apărut niciodată. Cu trecerea timpului, compania n-a mai discutat jocul în public, iar Episode Three a devenit mema numită Half-Life 3. Am fost dezamăgit, dar am continuat să cred în HL.
Între 2007-2019 au mai apărut două jocuri create de fani. Black Mesa este un remake al primului HL creat de fani (lansat săptămâna trecută după 15 ani de lucru) și Hunt Down The Freeman, unul din cele mai proaste jocuri făcute vreodată.
