Două luni nebune, nu-i așa? Părinții au descoperit că au copii și că trebuie să-i suporte prin casă, cât încearcă să muncească, iar profesorii au aflat că există educația la distanță și că nu totul se face cu scos la tablă și țipat la elevi. Eu am perceput astea două luni ca cel mai intens experiment prin care puteam trece ca societate. Ca mine ar trebui să-l perceapă și școala. Și n-o zic, așa, că voiam eu să critic ceva azi.
Cu aproape două săptămâni înainte să zicem că ne relaxăm, a apărut raportul Educația în timpul pandemiei. Îți recomand să-l parcurgi, dar ai grijă că s-ar putea să te ducă pe pârtiile disperării și să îți dai seama că tot ce știai despre școala românească e mai rău decât ai impresia. Sunt trei situații imediate pe care Ministerul Educației ar trebui să le rezolve: situația elevilor din medii defavorizate (în România, 32,5% din populație se află în risc de sărăcie sau excluziune socială), programa și ce evaluează când evaluează un elev, și reducerea analfabetismului digital atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor.
Raportul e scurt, așa că n-ai o scuză să nu-l parcurgi. Și până faci asta, ți-am pregătit răspunsurile de mai jos care taie și mai mult în carnea vie a educației. Bogdan Florian, lector universitar la Facultatea de Științe Politice - SNSPA și coautor al studiului, mi-a explicat de ce trebuie să îți temperez optimismul, în ce privește schimbările în educație, după criza actuală.
VICE: Ministerul Educației a spus că 250 de mii de elevi n-au acces la tehnologie online. În raport arătați că aceeași problemă o au și profesorii. Cum ar putea fi rezolvat analfabetismului digital?
Bogdan Florian: Analfabetismul digital nu este ușor de rezolvat și necesită timp și programe de învățare inteligente și foarte bine structurate. În cazul elevilor, situația este complicată și de faptul că știm, din testările de tip PISA, de exemplu, că aproape 40% dintre cei care ajung în clasa IX-a la liceu (cei de 15 ani) nu reușesc să înțeleagă texte complicate, care conțin fraze lungi sau informații care necesită raționamente simple sau complicate.
Mai mult, în cazul elevilor din clasele primare, învățarea digitală poate fi realizată la început doar prin elemente vizuale și nu prin elemente scrise. Elevii necesită supraveghere și sprijin din partea părinților pentru a accesa și utiliza resursele online, ceea ce prezintă o altă sursă de dificultăți. O rezolvare rapidă, pe termen scurt, până la începutul noului an școlar, nu există.
În cazul cadrelor didactice se pot organiza cursuri de formare, iar unele platforme existente (de exemplu, Google Classroom) sunt suficient de simple pentru a permite o familiarizare cu funcțiile lor. În cazul elevilor, situația este însă mai problematică. Ministerul Educației a anunțat deja că intenționează să înregistreze și să difuzeze lecții filmate pentru elevii din toate clasele. Poate fi un prim pas rezonabil. Difuzarea acestor lecții filmate se poate face destul de ușor prin diverse medii de transmitere.
Într-o fază ulterioară, aș estima pe parcursul anului școlar ulterior, competențele de ITC ar trebui să devină prioritare, la toate nivelurile de educație. Pentru asta va fi necesară modificarea programei, lucru dificil în contextul sistemului din România, dar nu imposibil. Suplimentar, pot fi organizate cursuri online, tutoriale, destinate adulților, părinților în special. Dacă situația epidemiologică o va permite, aceste cursuri pot fi inclusiv organizate în cadrul școlilor.
Ați atins în raport și programul Euro 200, care implică acordarea acestei sume de bani pentru echipamente. Totuși, la acest nivel, calitatea echipamentelor lasă de dorit. Cum ar putea fi ajustat un așa program, astfel încât, cel puțin la nivel de conectare, elevii să aibă acces la educație digitală și eventual de la distanță?
Ministerul Educației a și modificat în acest an configurația minimă eligibilă pentru cei care folosesc aceste tichete. Caracteristicile tehnice ale echipamentelor au fost ușor îmbunătățite față de anii anteriori.
Ceea ce argumentăm noi în raport este însă că, dincolo de configurația tehnică, o altă problemă rămâne că suma subvenționată este insuficientă. Familiile cu venituri reduse nu pot acoperi diferența de câteva sute de euro pentru a achiziționa echipamentele necesare.
Mai mult, o altă prevedere a acestui program este că venitul pe membru de familie, pentru ca o persoană să fie eligibilă, trebuie să fie de sub 250 de lei. Acest prag ar trebui, de asemenea, crescut pentru a putea include mai multe persoane.
În raport cităm, din surse oficiale, că, în 2019, acest program a avut o eficiență relativ redusă, doar aproximativ 4 500 de persoane beneficiind de el, dintr-o populație școlară care depășește trei milioane de persoane (dacă includem toate nivelurile educaționale de la școală primară până la facultate).
Discutăm de educație digitală, dar cât de fezabil e să credem că se poate modela actualul flux de predare (scos la tablă, „ascultat” lecția, verificat tema) pentru instrumente digitale? Ce provocări mari vedeți cu această schimbare?
Marea provocare pe care educația digitală o presupune este legată de capacitatea Ministerului de a dezvolta și susține o reformă serioasă în acest sens. O astfel de reformă costă și va întâmpina rezistență din partea unor cadre didactice, a unor părinți, a unor actori politici. Cel mai bun exemplu pe care îl avem în acest sens este cel al introducerii clasei pregătitoare care a fost puternic contestat până în momentul începerii propriu-zise a funcționării acesteia.
După ce clasa pregătitoare a început însă să funcționeze, nu a mai existat o opoziție serioasă în fața acesteia. Educația digitală poate urma un drum similar. Avantajul este acela că astăzi instrumentele de învățare online sunt foarte prietenoase cu utilizatorii și foarte ușor de folosit. Activitățile clasice precum scosul la tablă sau „ascultatul lecției” pot fi realizate și online la fel ca în clasă. Dezvoltarea unor conținuturi specifice diferitelor discipline iarăși e destul de ușor de realizat, fiindcă, așa cum am descoperit și eu cu această ocazie, poți găsi nenumărate resurse de învățare pentru elevi online.
Spre exemplu, manualele sunt toate disponibile gratuit online, în format PDF. Există deja diferite videoclipuri cu explicații pentru diferitele lecții din programa școlară. Există inclusiv site-uri care oferă lecții și activități online integrale care pot fi ușor realizate de elevi. Pe scurt, în România există deja resurse online de învățare care pot fi folosite, majoritatea gratuit. Dezvoltarea acestora ar trebui să fie o prioritate.
Unde se „rupe” fluxul în educația românească și de unde ar trebui să vină presiunea pentru schimbare? Minister, directori de școli, inspectorate, profesori? Sau părinții elevilor (atât cât se poate)?
Eu cred că s-a întâmplat în 1989. Sistemul educațional înainte de Revoluție avea o finalitate clară și precisă: integrarea în producție a oamenilor. Organizarea claselor, clădirile școlilor, programa, manualele, activitățile de învățare, inclusiv perioadele de practică în producție, obligatorii la nivel de liceu, totul ducea într-o singură direcție: integrarea absolventului în câmpul muncii. Dispariția unei economii centralizate, bazate preponderent pe industrie grea, extractivă, a afectat fundamental sistemul educațional ale cărui produse, absolvenții, nu au mai avut unde să se ducă să muncească.
Astăzi vorbim de „adaptarea educației la cerințele pieței muncii” tocmai din cauză că nu am reușit în 30 de ani să găsim o altă utilitate educației. Studiem în continuare discipline individuale, în loc să ne orientăm învățarea mai degrabă pe competențe care presupun intersecția mai multor discipline. Dăm note la purtare, fiindcă nu reușim să-i educăm pe elevi să devină cetățeni responsabili care să funcționeze și să coopereze cu ceilalți. Susținem examene la nivel național, care nu testează ce știu să facă oamenii, ci cât pot ei să rețină și să reproducă anumite informații. Lista e lungă.
Schimbările, atunci când s-au produs, foarte rar, au venit întotdeauna din afara sistemului și ca urmare a influenței decisive a puterii politice. Doar că această putere politică poate fi o sursă de schimbare sau, dimpotrivă, o sursă foarte puternică a menținerii stării de fapt într-o stază permanentă. Cred că momentul 2011, al adoptării unei Legi a Educației care conținea premisele unei reforme instituționale profunde a educației este ilustrativ.
Pe de o parte, puterea politică a determinat adoptarea acestei legi și implementarea rapidă a unor măsuri disparate în diferite părți ale sistemului. Pe de altă parte, la șase luni după adoptarea ei, puterea politică a fost cea care a suprimat orice fel de reformă și a căutat constant, până astăzi, să mențină sistemul într-o stare constantă sau chiar o reîntoarcere la vechile practici și organizarea de dinainte de momentul 2011.
Ce ar trebui să urmărească, de fapt, o evaluare, ca să și arate că elevul a învățat ceva, nu doar a reținut formule, texte etc.?
Evaluarea este un instrument, o parte a unui proces educațional. Există o întrebare foarte importantă la care trebuie să putem răspunde: de ce evaluăm? Dacă nu știm răspunsul, sfârșim în situația actuală din România, în care evaluăm doar ca s-o facem. Cu alte cuvinte, nu mai este un instrument, un mijloc către altceva, a devenit un scop în sine.
Faptul că nu putem nici măcar să ne imaginăm că examenele naționale ar putea fi anulate și înlocuite cu altceva, măcar anul acesta, într-un context excepțional și mai mult într-un context riscant pentru oamenii implicați în derularea lor, demonstrează că evaluarea este un scop în sine, un obiectiv suprem al educației. Cum știi că ai învățat ceva? Simplu: am luat 8,74 la Bac.
Trebuie reconstruit pe aceste întrebări: De ce evaluăm? Ce evaluăm? Cum evaluăm? Sunt lucrările de control sau „referatele” individuale pentru acasă singurele căi de a evalua? Desigur, nu. Putem evalua și pe baza unor lucrări de grup care să presupună interacțiunea membrilor. Evident trebuie să monitorizăm și să ghidăm astfel de interacțiuni pentru a ne asigura că toată lumea contribuie pentru rezultatul final. Singurul lucru de care avem nevoie este să aflăm ce anume vrem să facem cu educația, fiindcă evaluarea e doar un instrument între multe altele.
Fostul ministru Daniel Funeriu acuza că anularea bacalaureatului are altă miză: bani câștigați de universități private.
În ceea ce privește argumentele privind „imperativitatea” organizării bacalaureatului, ar trebui să existe și unele dovezi sau lucruri care pot fi testate, verificate. Din punct de vedere științific, chiar dacă ne aflăm pe tărâmul științelor sociale care sunt mai relative decât științele aplicate, precum chimia sau fizica, trebuie să ne putem susține afirmațiile măcar cu descrierile pe care datele statistice ni le pot oferi asupra unei situații.
În România, în 2019, mai erau doar 37 de universități private. În urmă cu zece ani erau 52. În universitățile private mai studiază astăzi doar 65 de mii de studenți. În urmă cu zece ani erau peste 230 de mii. Universitățile private dispar și își restrâng activitatea din simplul motiv că populația cu vârstă teoretică de școlarizare la nivel universitar a scăzut foarte abrupt în ultimii zece ani.
Mai știm și că 60% dintre elevii care obțin bacalaureatul în mediul rural nu își continuă studiile la universitate, cel puțin nu imediat după absolvirea examenuluii. Mai știm, de asemenea, că doar 17% dintre cei care nu au absolvit bacalaureatul revin în următoarea sesiune să încerce să obțină diploma.
Pe baza acestor cifre, consider că nu este niciun pericol în anularea acestei sesiuni de bacalaureat și înlocuirea ei cu orice fel de altă formă de notare și obținere a diplomei.
Aici, însă, întrebarea mai importantă la care Ministerul ar trebui să ofere un răspuns argumentat este cu totul alta: de ce susținerea tradițională a unui examen al cărui singur scop este certificarea unor elevi pentru continuarea studiilor la nivel universitar este mai importantă decât sănătatea publică și expunerea a sute de mii de persoane (elevi, părinți, cadre didactice) la un risc de contagiune, oricât ar fi acesta de mic? Este Ministerul pregătit să-și asume fie și o singură îmbolnăvire în timpul examenului de bacalaureat, care poate avea ca efect un eventual deces?
Care ați spune că ar fi o cale mai sănătoasă, pentru elevi, în contextul actual? Anulăm testele de final de ciclu? Anulăm anul? Anulăm un semestru? Ce putem face?
Anularea anului școlar nu este posibilă și nici măcar nu reprezintă în acest moment un subiect de dezbatere. Anularea examenului de bacalaureat, la fel, conform declarațiilor oficiale ale prim-ministrului și ale ministrei Educației, nu este nici măcar luată în discuție.
Noi, în raport, am susținut că anularea examenelor naționale ar trebui să fie o măsură avută în vedere pentru acest an școlar. Argumentele noastre se leagă de faptul că nu vor putea fi asigurate condiții igienice și sanitare la nivelul întregii țări, că în această perioadă nu toți elevii au avut acces la resurse și oportunități egale de învățare și menținere a contactului cu școala și că performanțele lor vor fi afectate puternic. Asta în condițiile în care deja știm că sunt diferențe foarte mari de performanță între elevi în funcție de tipul liceului absolvit, de mediul de rezidență și de situația socio-economică a familiei din care provin.
Considerăm că este cel puțin discutabil să obligi copiii să suporte condiții fiziologice destul de stresante, cum ar fi temperaturile ridicate de vară (școlile din România nu au aer condiționat). Acestea vor fi resimțite și mai dur cu masca pe față și mănuși. Nu poți scrie o lucrare de control, care și așa este stresantă, în asemenea condiții timp de două - trei ore.
În plus, se ridică o întrebare serioasă legată de ce testăm. Orice evaluare, bacalaureatul de exemplu, are un motiv pentru care este întreprinsă. Elevii vor susține bacul după o deconectare de la școală de câteva luni și vor fi testați pe baza unei materii pe care au parcurs-o în urmă cu cel puțin jumătate de an, dacă nu cumva din alt an școlar. La momentul susținerii examenului, ei se vor afla oricum pe curba descendentă a acumulării de informație, fiindcă patru luni de pauză afectează cunoștințele dobândite. Așadar, ce vom testa cu bacalaureatul anul acesta?
Excluziunea socială, lipsa dotarilor și a pregătirii digitale au fost unele dintre problemele relevate de această criză. Despre care altele mai discutăm?
Educația este un domeniu în care, de vreo 15 ani, cam știm care sunt provocările. Știam despre toate aceste lucruri înainte de pandemie. Doar că nu am făcut nimic, doar am pasat responsabilitatea de la unii la alții. Eu cred că ceea ce vedem acum este în primul rând un sistem care nu poate înțelege ce se întâmplă. Insistența, spre exemplu, de a organiza examene naționale, în cadrul cărora sute de mii de oameni vor interacționa între ei, după ce timp de câteva luni ne chinuim să ne distanțăm social este un astfel de exemplu.
Este evident că, dacă nu are examenele naționale, sistemul educațional nu are o rațiune de a exista.
De asemenea, mai vedem un lobby foarte puternic al învățământului privat, în special al școlilor și grădinițelor, care reprezintă o parte foarte mică din sistemul național de educație. Problema unităților de învățământ private primează, pe agenda publică și în dezbateri, în fața discuției legate de faptul că unul din trei copii din România se află în risc de sărăcie și nu are șanse egale la educație.
Să nu uităm că unitățile private de învățământ beneficiază de finanțare de la bugetul de stat, din fonduri publice, egală cu costul per elev determinat la nivel național. Să nu uităm că acestea percep taxe pentru livrarea serviciilor educaționale și de îngrijire a copiilor. Sau că încasarea acestor taxe este protejată legal de un contract individual între unitatea școlară privată și reprezentantul legal al elevului. La fel cum avem un contract cu firma de telefonie mobilă.
Astfel, unitățile private pot începe legal demersuri de recuperare a creanțelor pe care părinții nu vor sau nu pot să le plătească în această perioadă. Copiii defavorizați, aflați în risc de sărăcie și excluziune socială, nu beneficiază de niciun fel de protecție. Asta este o problemă destul de serioasă, la nivel sistemic, în a înțelege și aplica consecvent valorile universale, precum drepturile omului sau ale copilului sau, pur și simplu, dreptul universal la educație. Educația este un drept, educația privată este un privilegiu.
Cât de mult ar trebui să ne temperăm sau nu optimismul că pandemia va fi folosită pentru transformări benefice aduse școlii? Cum vă așteptați să fie recepționate recomandările pe care le-ați făcut în raport?
În ultimii 20 de ani am scris nenumărate rapoarte, toate mult mai complexe decât acesta, care au necesitat mult mai mult timp de documentare, acumulare a informațiilor. Niciunul dintre ele nu a fost luat în considerare la nivelul deciziei politice. Rolul lor nu este neapărat acela de a influența o decizie politică și nici măcar de a o informa. Ci de a iniția o dezbatere în comunitatea de oameni interesați sau implicați în procesele administrative sau de politici publice. Un alt rol al lor este de a prezenta o problemă scurt și sintetic, adică prietenos, și a-i ajuta pe oameni să-și formeze o părere cu privire la acea problemă.
Interviul a fost editat pentru claritate și concizie.
