De mic mi-a plăcut să mă plimb cu orele noaptea în București. Fie că erau probleme acasă sau aveam o stare negativă din alte motive, instinctul meu a fost mereu să walk it off câțiva kilometri pe străzile relativ sigure și pustii ale Capitalei, indiferent de vreme. Și am rămas cu instinctul ăsta și la 30 de ani.
De-asta m-a și afectat destul de grav că în starea de urgență s-au interzis în primul rând deplasările noaptea, un lucru frustrant pentru mine, care ieșeam singur în parc fix ca să evit puhoaiele de oameni la plimbare, condensați în spațiul îngust dintre blocuri. Nu cred că p-asta au gândit-o prea bine, mai ales că-n Marea Britanie și-n cele mai multe landuri germane au rămas deschise parcurile în perioadele lor de urgență, atât timp cât respectai distanțarea socială. Sănătatea noastră mintală e cel puțin la fel de importantă ca aia fizică.
Și normal, când am auzit că de pe 15 mai, ora 00:00, se încheie starea de urgență și e înlocuită de aia de alertă, m-am pregătit să-mi reiau obiceiul. Măcar să mai domolesc o parte din anxietatea adunată în două luni de izolare. M-am echipat cu două pachete de țigări, un bidon de Cola, o sticluță de dezinfectant și o mască, în caz că mă întâlneam cu puhoaiele de oameni anunțate pe Facebook.
La 12 noaptea eram singur pe strada mea cu iluminatul defect, de pe lângă Podul Grant. Toți oamenii ieșiseră la geamuri în blocul vecin, aproape ca de Revelion, doar că acum parcă așteptau să vadă inconștienții de care să se plângă pe Internet. Dar eram doar eu. Bine, și un cuplu care se pupa ascuns în spatele unui boschet.
Am luat-o ușor spre Podul Basarab și am fost în mare doar eu și echipajele de Poliție. Au încetinit vreo cinci pe lângă mine pe segmentul ăsta, nu știu la ce mari teroriști se așteptau. Părculețele dintre blocuri erau încuiate, multe au fost oricum demolate, că urmează să le refacă Primăria Sectorului 1, asta în caz că te întrebi ce se întâmplă cu banii tăi de taxe pe pandemie.
Și că tot ziceam de primărie, am ajuns la sediul lor, unde am dat de primii așa-zis petrecăreți. Cinci băieți care spărgeau o sămânță, ascultau niște muzică și râdeau pe un gard. Sper că nu și-au luat amendă. Aș fi rămas mai mult, că am copilărit pe la un netcafe prin zona asta, dar n-aveam chef să-i deranjez.
Pe Titulescu am văzut pentru prima dată în istoria sectorului The Dubliner închis și m-a întristat. Pubul ăsta irlandez e cumva singurul local de băut mai viu, în plictiseala anostă care caracterizează partea rezidențială din Sectorul 1.
Newsfeedul de Facebook mi s-a umplut de statusuri despre Revelionul Covidului-19 și cum au dat oamenii cu artificii în Rahova, Drumul Taberei, Militari, Titan și Tineretului, dar la Piața Victoriei era atât de liniște, că auzeai ecouri îndepărtate de mașini și sirene de ambulanțe. Singura pată de viață era un nene de 40 de ani care asculta fanfare rusești pe telefon, în față, la Antipa.
Pe strada Paris, liniștea era spartă de ceva local de fițe cu terasa baricadată, unde patronii sau personalul serbau singuri liberarea cu câteva piese de la The Editors. Rar mai trecea câte o mașină, dar era fie civilă, cu număr de MAI, fie Corp Diplomatic. Puține taxiuri și ubere.
Parcul Brâncuși din Piața Dorobanților, în care chiuleam de multe ori în liceu, era și el gol. Se auzeau niște voci pe la benzinăria din zonă și stațiile diverșilor agenți de pază care stau ascunși p-acolo, să păzească cârciumile de lux din cartier. După atâtea săptămâni fără oameni aici, a fost greu să găsesc o bancă care să nu fie zugrăvită cu găinaț.
Nici pe Kiseleff și Aviatorilor nu era mult mai multă lume. Vreo două grupuri de trei prieteni la plimbare. O mână de bicicliști și trotinetiști. Un băiat vlogger care făcea live din Piațeta Regelui Mihai.
Locurile de joacă nu erau încă delimitate în Parcul Kiseleff și cred că le va fi relativ greu să facă asta, că-s destul de mari. Oricum, niciun om în ele noaptea asta, puținii trecători au preferat bulevardul.
Arcul de Triumf zăcea și el de data asta în beznă, că doar n-are cine să-l vadă.
În Parcul Herăstrău am explorat cele trei intrări pricipale: Arcul de Triumf, Piața Charles de Gaulle și Casa Presei. Nici aici nu cred că am fost mai mult de opt oameni cu totul. Dar era oricum în jur de 2:30 dimineața.
Totuși, aici locurile de joacă erau deja restricționate.
Parcă nu recunosc parcul într-o noapte atât de caldă (24 de grade) fără un party la Baraka, terasa care răsuna cu muzică electronică pe tot Kiselefful. Acum, singura bubuială rămsă era de la păunii în călduri. Sau poate că erau și ei șocați să vadă lume prima dată în multă vreme.
Lacul Herăstrău nu a arătat niciodată mai curat și mai frumos.
„Nature has returned, we are the virus” cum ar zice hipioții pe net. Era o invazie de arici în spațiile verzi de lângă Berăria H. Sper să-i mai văd și după revenirea oamenilor. Pe lângă ei, am mai întâlnit și câini și pisici maidaneze prin parc, din fericire, pașnici toți.
Și Casa Presei era ținută tot în beznă, mai puțin reclamele colorate la diverse case de pariuri. E cumva trist că-i un monument mișto lăsat de izbeliște și folosit doar ca suport de panouri publicitare, în timp ce polonezii au cozi de turiști la versiunea lor ceva mai impozantă.
În absolut tot centrul, gazonul e tuns la linie. Nu știu cine avea nevoie de asta în perioada stării de urgență, dar n-am văzut un singur semn de natură lăsată liberă, ceea ce m-a întristat un pic.
Partea ironică e că fix parcul unde voiam să mă relaxez la finalul drumului meu a fost uitat închis de autorități. Regina Maria rămăsese cu lacăt pe intrare. Dar vedeam prin poartă că s-au adăugat multe bănci noi, că doar campania electorală nu ia pauză în pandemie.
În mare, au fost semne bune în oraș. Nu a fost lume iresponsabilă în prima noapte, fără amenzi abuzive și declarații inutile. Sigur, s-au dat niște artificii prin alte sectoare, dar mna, nu e capăt de lume nici asta. Mi se pare că lunile de izolare i-au băgat în isterie și pe românii anti-restricții, dar și pe ăia care sunt obsedați să fie cât mai multe. Poate că nu le-ar strica tuturor o plimbare nocturnă, în parc. Te poți bucura de natură și să fii și responsabil, cel puțin asta au presupus autoritățile din vestul, centrul și nordul Europei.
Cert e că am putut să adorm liniștit în dimineața asta, pentru că mi-am curățat creierii în natura din București, așa plăpândă cum e, prima dată în două luni. Rareori am apreciat mai mult o durere de picioare.
