Viața bate vlogul este o emisiune în care vloggeri români își împărtășesc poveștile de viață, adică îți arată că oricât de mulți urmăritori au și oricât de multă faimă au căpătat, sunt tot oameni și trec prin bullshit-uri ca și tine: de la părinți alcoolici și bullying la droguri și avort - subiecte care sunt în continuare considerate tabu în societatea românească. Anul trecut a fost primul sezon, pe câțiva ți i-am prezentat aici - Alpaca Legion, Miru și Radu Constantin. Acum, că a început al doilea sezon , o să vezi în fiecare miercuri poveștile de viață ale unor vloggeri ca Max, frații Munteanu, Dia și Pain de la 5Gang, precum și alți oameni mișto.
„Unii mă consideră creator de conținut, iar alții om de PR, pentru că asta am studiat. Eu mă consider un artist. Dacă ar fi să mă știe lumea pentru ceva, aș vrea să mă știe drept persoana care face totul de amorul artei”, îmi spune Gabriela Atanasov sau cum o știi tu de pe platformele de social media, Sweet Paprika. Are 29 de ani, e mama a doi copii, stă în București și, spune ea, a ajuns la o vârstă în care folosește toate cele cu care a fost înzestrată. De la muzică la pictură și arte teatrale.
S-a născut în Chișinău unde avea tot ce-și dorea datorită afacerilor tatălui ei, vilă cu piscină, școală privată, cânta într-un cor și înregistra piese la Casa Radio. La vârsta de 12 ani, toată familia a fost nevoită să se mute în România. Pe sistemul: de la castelul de cristal la un apartament în Năvodari.
Am vorbit cu Gabriela despre ce înseamnă pentru un copil de 12 ani nu doar să schimbe țara, ci și stilul de viață, cum e să te maturizezi prematur, dar și despre cum vedea România înainte să ajungă aici.
VICE: Cum a apărut Sweet Paprika?
Gabriela: În liceu, la literatură engleză ne-a pus să facem o poezie doar din imagini și senzații despre iubire, dar fără să folosim cuvântul „love” sau clișee. Eu am definit-o ca „the sweetest paprika”. De aici dragostea mea pentru modă sau faptul că iubesc contrastele și să le îmbin. Realitatea este că te poți poza la un perete dărăpănat într-o ținută superbă fashionistic vorbind și să iasă bine.
Eu fac asta din 2010, când mi-am făcut un blog de modă. În 2012 am lansat linia de haine vestimentare Sweet Paprika pentru că în perioada aia nu se făceau bani din vlog și primeam prea des întrebarea „de unde ai rochia asta?”. Atunci am decis să fac rochia și pentru cei care doresc, nu doar pentru mine.
Cum a fost viața ta în Republica Moldova?
Părinții mei aveau foarte multe afaceri dezvoltate în anii ‘90 și pot să spun că mi-am petrecut o copilărie destul de luxoasă. Tata avea un cinematograf, o universitate privată cu două sedii, câteva stații de benzinărie și o casă de discuri prin care se lansase o trupă destul de în vogă în acea perioadă. Pentru o țară post sovietică, era un teren liber pentru afaceri. Copilăria mi-am petrecut-o între foarte mulți artiști și în spatele multor cortine.
Tata, deși era om de afaceri, a terminat Regie-film. Acest lucru și faptul că a fost mereu înconjurat de foști colegi din domeniu mi-au creat o bază culturală. Tot ce fac eu în online vine din această fundație.
De ce v-ați mutat?
În 2003 a fost o schimbare politică. Comuniștii au preluat puterea în Republică. Pe atunci, oamenii stăteau în corturi pe stradă ca să protesteze față de planul Kozak care, între altele, stipula să schimbe istoria României în istoria Moldovei în școli. Peste noapte a trebuit să renunțăm la toate afacerile lui tata din cauza presiunilor foarte mari. Pe scurt: puteau veni peste tine, puneau lacătul și ziceau „nu mai există proprietate privată, la revedere!”.
Toată familia era speriată și ca părinte nu vrei să-ți fie urmăriți copiii la școală. Gândește-te cum e să ai 12 ani și să trebuiască să te uiți mereu pe geam înainte să deschizi ușa. Când e vorba de mulți bani, se întâmplă lucrurile la alt nivel.
Cum a fost plecarea pentru voi?
Cred că foarte multe familii se dezbină în situații din astea, dar consider că mama a fost o femeie foarte puternică. Nu i-a zis tatălui meu să plece el, până se mai liniștesc apele, ci a decis să plecăm toți.
În vară, pe mine și pe fratele meu ne-au lăsat la bunici o lună, și ei au plecat în România să caute unde să ne mutăm. Și între timp dormeau în cort, unde am ajuns și eu să stau vreo trei săptămâni, la Hanul Piraților. Pentru mine, copil fiind, nu era chiar trist să stai la cort, pe malul mării, dar realitatea era că nu mai aveam bani deloc. Am avut, totuși, norocul să vindem apartamentul din Republică ca să putem sta undeva în Năvodari. Întâmplarea făcea că în anul anterior, am fost o lună la mare, în Constanța. Și au decis să ne mutăm în Năvodari.
Aveați prieteni în România înainte să vă mutați?
În momentul în care mama a rămas însărcinată cu sora-mea, eu aveam 14 ani. Ea a plecat în Republică să nască și eu și fratele meu cu doi ani mai mic decât mine am rămas în grija unor vecini. Dar eu găteam și aveam grijă de el. Am stat o lună singuri într-o țară în care nu știam pe nimeni, doar colegi de clasă.
Cum a fost schimbarea?
Știu ce înseamnă să treci de la cel mai înalt nivel de educație care exista în țară la momentul respectiv la o școală generală în care se bat copiii și își scuipă profesorii. În 2003, Năvodari era orașul prostituției. Noi nu știam asta, noi îl vedeam drept un oraș la mare. Am trecut de la palatul de cristal la un apartament gol unde am reușit să cumpărăm o canapea de două persoane. Ca să putem dormi toți patru, imaginează-ți că puneam o ușă pe două scăunele lângă canapea. A fost un început de nouă viață, foarte greu emoțional.
Cum ai reușit să te integrezi la școală?
În Republica Moldova, eram dusă cu șofer la o școală privată care era după programa din România, majoritatea fiind după sistemul vechi rusesc. O școală de elită, copii cu banii, dar și olimpici. Aveam cu cine să mă întrec. Cântam într-un cor, înregistram piese la Casa Radio.
Și am ajuns deodată într-un orășel de provincie. Nu pot să spun că n-am învățat acolo sau nu mi s-a oferit o pregătire, dar am ajuns foarte rapid premianta clasei. Și m-am plafonat. E mai bine să fii cel mai prost de la masă decât deșteptul.
Nu mă regăseam acolo, veneam plângând acasă. În prima săptămână, cineva de la clasa de lângă voia să mă bată pentru că aveam aparat dentar. Am învățat ce înseamnă să ți se zică „băi, moldovene”. Până să ajung la liceu, am suferit tare, nu reușeam să mă integrez în Năvodari. E dureros să vii într-o țară pe care tu o venerezi, dar oamenii din jurul tău să se uite la tine și să se mire că știi româna.
Năvodari a fost școala vieții.
Cum ai găsit România față de cum ți-o imaginai?
Am fost crescută cu ideea că tot ce pot să-ți dorești este să se unească Republica Moldova cu România pentru că e țara mamă. Cântam cu corul pe scenă cum e trist să ai o țară dezbinată și mesaje emoționale politice. Acum, că mă uit în spate, văd că era PR și propagandă, dar în acel moment cântam despre o durere. Și deodată ajungi aici și realizezi că da, tu știi două imnuri și clar mai multe informații despre Eminescu decât un om care s-a născut în România. La noi Eminescu era un fel de erou național.
Am învățat că ce nu ai îți place și vrei. Când îți este luată ideea de neam, naționalitate sau când îți este interzisă limba pe care o vorbești și ești pus să scrii în chirilică, iubești lucrurile alea. Și identitatea națională. Când o ai, nu dai doi bani pe ea.
Ce te-a ajutat în perioada aia?
Momentul în care m-am mutat a fost un fel de înrolare în armată. Un fel de șut în fund. Dintr-un copil introvertit am devenit tupeistă, am ajuns să lupt pentru ce-aveam de spus. Am înțeles că indiferent ce faci sau nu faci, oamenii oricum o să te judece. N-am mai lăsat oamenii să-mi spună „nu”. Am o înrăire care cumva îmi dă putere, să fiu cal cu căpăstru care merge doar în față, că pe margine oamenii o să mănânce rahat indiferent de situație.
Dar la liceu s-au schimbat lucrurile?
În momentul în care am ajuns la liceu mi s-a schimbat foarte mult viața. Eram una dintre fetele cool, aveam niște prietene extraordinare cu care în cele din urmă m-am mutat la București. M-am bucurat de tinerețe și să-ți trăiești adolescența în una dintre stațiunile de la mare e cel mai tare lucru. M-am schimbat foarte mult.
La un moment dat, la 16 ani, ai mei au deschis un joculeț prin Satul de Vacanța. Eu cu prietena mea cea mai bună tăiam biletele. Din primul meu salariu, de șase sute de lei, mi-am cumpărat doar țoale bune de purtat la liceu. Mai apoi, am împărțit flyere prin Mamaia, am fost promoter hostess. Am înțeles foarte devreme ce înseamnă să nu mai ai deodată, așa că încercam să am banii mei.
V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în Republică?
Așa era în plan. Mama era în depresie, avea dorința asta constantă pentru că toată familia și prietenii au rămas în Republică. Dar cu timpul, când au văzut că noi ne-am obișnuit acolo, au renunțat la idee.
Cât de des mai mergeți acolo?
N-am mai fost de mai mult de un an. S-a produs o dezrădăcinare în momentul în care au murit bunicii mei. Simt că nu mai aparțin. Avem casa lor și ne îngrijim de ea, voiam să mergem și vara asta, dar nu s-a putut din cauza pandemiei.
Îmi închipui că uneori ți-e dor de Republică.
Toată viața am trăit cu dorul ăsta, mă hrănește inspirațional foarte tare. Nu renunț la dor, dar mă simt străină locului. Eu, ca adult, când merg prin locurile în care am copilărit mă plimb cu nostalgie și atât. E foarte ciudat. Simt asta și în Năvodari, de când sunt în București.
Ți-ai luat hate online pentru că ești moldoveancă?
De-a lungul timpului am avut parte de mult hate sau chiar reală xenofobie față de faptul că sunt moldoveancă. „Să-mi arăți țâțele că ești moldoveancă”, „moldoveancă proastă”. Din astea. Mă afecta foarte mult și mă întrista să văd cum unii oameni chiar sunt inculți, nedrepți și nu înțeleg nimic. Că mă chinui să educ o comunitate într-o anumită direcție și poate e degeaba. Cu vârsta a început să nu mă mai afecteze. Am doi copii de crescut, ultimul lucru la care pot să mă gândesc sunt eu.
Știu că sunt mulți copii care trec prin situații asemănătoare, nu musai să schimbe țara, dar și mutatul în alt oraș poate fi puțin traumatizant. Ce i-ai spune unui copil care trece prin asta?
Că n-o să-i mai doboare nimic de acum încolo. Știu că atunci m-am maturizat prematur și cumva nedrept față de copilăria mea. Dar aș vrea să fie conștienți că asta o să-i facă foarte puternici și să se descurce-n viață cu lucrurile grele care vin. Așa o să fie și mai ușor după să se plimbe de colo-colo sau să se mute în altă țară la facultate spre exemplu.
Cu ce-ai vrea să rămână oamenii după ce se uită la episodul tău?
Că toate limitările aduse de viață pot fi folosite în avantajul lor. Eu de acolo îmi iau puterea de a răzbi mai departe. Am învățat foarte devreme faptul că expresia „capul plecat sabia nu-l taie” e o vrăjeală. De fapt, capul ridicat, sabia nici nu-l ajunge.
Episodul cu Sweet Paprika, din Viața bate vlogul, poate fi urmărit aici.
