Pandemia de coronavirus a obligat sistemul educațional să treacă printr-o transformare de care clar nu era pregătit: de la offline la online. Nu o zic eu, ci o arată cifrele. Mai exact, 250 de mii de elevi care n-au acces la tehnologie în România. Să provii dintr-un mediu defavorizat sau cu lipsuri financiare era și înainte, de cele mai multe ori, o condamnare la abandon școlar sau analfabetism funcțional. Acum, în timpul pandemiei despre care nimeni nu știe dacă și când se va încheia, educația pentru acești elevi pare o chestiune SF.
În cazul studenților, nu există statistici, probabil lumea se gândește că toți reușesc cumva să aibă acces la cursuri online. Unele universități au sprijinit studenții și cadrele didactice cu laptopuri pentru a-și continua educația. Deci, poate nu asta ar fi prima problemă.
Însă, pandemia a schimbat și viața de student, așa cum era cunoscută înainte. Multe cămine s-au închis, studenții au fost nevoiți să meargă acasă, unii chiar la sute de kilometri depărtare. Să stai închis în casă, fără contact fizic cu prietenii tăi și să mai dai și randament la cursurile online e o misiune dificilă. Cu atât mai mult când unii profesori prind o creativitate uriașă la teme și părinții tăi sunt stresați că își pierd jobul sau, mai rău, se îmbolnăvesc. Atunci chiar e basm să mai poți să te trezești la șapte dimineața pentru un curs unde îți vezi colegii pe Skype sau Zoom.
Bogdan Nadolu, un profesor de la Universitatea de Vest Timișoara, a strâns într-o carte publicată la Presa Universitară Clujeană, 50 de povești ale studenților în carantină. În introducere, acesta spune cum el și colegii săi au încercat să regândească conținuturile disciplinelor și să se adapteze la o activitate didactică lipsită de interacțiunea face-to-face.
Cartea se numește Student în timp de pandemie. 50 de povești despre viața în izolare socială și o poți citi integral și gratuit aici. Găsești frământări, nervi, greutatea de a participa la cursuri, anxietate, dar și optimism, dezvoltarea personală din această perioadă, cărți, multe filme. Îți arată toate stările prin care trece un student atunci când libertatea îți este limitată. Gândește-te la toate clișeele trăite în studenție și cum, peste noapte, absolut toate s-au risipit.
Am preluat din carte povestea unei studente din Timișoara care se întoarce acasă, în Republica Moldova, în timpul pandemiei de coronavirus, după ce a fost nevoită să plece din căminul în care locuiește. Pentru restul, poți să răsfoiești cartea aici.
Unu aprilie
Astăzi a fost cea mai grea zi de când a început pandemia. A început bine ziua, am avut un seminar online la care am discutat pe baza unor schițe scanate, după care s-a anunțat că transportul nostru spre Moldova, pe care îl solicitasem, a fost găsit și asigurat printr-un autocar până la vamă. După vamă, granița o trecem pe jos, pentru că niciun șofer nu poate trece vama într-o direcție și înapoi, fiindcă ar rămâne blocat/carantinat în una din țări.
Am rămas la Timișoara fără griji până să-mi dau seama că această pandemie va dura mult mai mult decât mă așteptam și acest autocar ar fi ultima șansă de a pleca acasă până la sfârșitul ei (când am văzut lista cu cei 50 de moldoveni prioritizați care pleacă, mi-am amintit involuntar de lista lui Schindler).
Eram aproape sigură că nu vreau să risc cu acest drum și vreau să rămân, când am fost anunțată că trebuie să mă mut din căminul în care stau, pentru ca acesta să fie folosit de stat în regim spitalicesc. Am avut cel puțin o oră în care nu știam ce să fac. UPT (Universitatea Politehnică Timișoara) a decis că lucrurile noastre vor fi mutate din camera A în camera B a aceluiași modul, așa că mi-am anunțat colegele care au plecat deja acasă ce li se întâmplă cu lucrurile. De ce tot timpul mă simt responsabilă pentru alții?
Colega din Craiova a făcut rost de un curier care să vină până la cămin și să îi ia toate lucrurile, cea din Ardeal mi-a spus ce lucruri de valoare să îi împachetez și să vină iubitul ei din Timișoara să i le ia. În principiu, bocancii Dr. Martens, haine cu valoare emoțională și aparatul foto. Poate e vorba de prejudecăți, dar mi se pare interesant cum își pune amprenta mediul în care am crescut asupra felului nostru de a reacționa în situații de criză.
Căci eu, după ce m-am ocupat de liniștea sufletească a colegelor mele, mi-am sortat toate obiectele în lucruri pe care le las să fie mutate, că nu îmi prea pasă, oricum le țin pentru că nu am caracter să le arunc; lucruri pe care nu le pot lua cu mine, dar chiar mi-ar părea rău să li se întâmple ceva și valorează, nu îmi pot permite să rămân fără ele, pe astea le-am împachetat și le-am lăsat pe la cunoscuți; lucruri pe care le iau cu mine pentru tot parcursul pandemiei, aici a fost interesant, ca atunci când te întreabă cineva: „Ce ai lua cu tine pe o insulă, dacă ar fi un singur obiect?” - o prioritizare a lucrurilor extraordinară.
Și mi-au ajuns vreo două genți pentru haine, toate produsele de igienă și toate materialele pentru facultate. Adică, viața mea fără interacțiune socială încape în două genți, iar pentru restul, adică tot ce ține de poziția și imaginea mea în societate, mi-au trebuit minimum cinci, căci acolo au intrat cerceii de seară, hainele frumoase, gentuțele, cosmetica decorativă, cartea Comunicarea cu oameni complicați etc. Încă nu îmi dau seama dacă reacția mea se leagă în vreun fel de originea mea basarabeană, dar concluzia după opt ore de împachetat continuu e că sunt foarte motivată să devin minimalistă după această pandemie.
Ah, și azi am primit o livrare de produse cosmetice pe care le-am comandat acum trei zile, pe vremea când încă credeam că pandemia e o bună ocazie să încerc lucruri noi, să am grijă de mine, să fac introspecție și să învăț să fac Yoga. Nu, acum a ajuns pandemia la mine. Într-un final am decis că merg acasă, m-a ajutat starea de panică pe care mi-a dat-o închiderea căminului. Am acționat instinctiv, am ales fuga, dintre cele trei reacții la frică sau câte erau.
Doi aprilie
Azi a început să mă doară capul de oboseală. Am dormit doar vreo cinci ore. De dimineață tot mut și împachetez, iar. Simt oboseală psihologică pentru că m-am trezit indecisă, iar. Nu știu cum e mai bine: mă expun riscului dacă rămân în Timișoara, în proximitatea unei zone destinate infectaților, probabil, mă expun și dacă merg acasă, iar acasă îl am pe tata de 60 de ani și dacă cumva mă infectez pe drum și îl infectez pe el? Îmi imaginez tot felul de scenarii. Poate suntem internați amândoi și eu rezist, dar el? Îmi mai expiră și pașaportul în două luni, dacă rămân aici și durează mai mult pandemia, ce fac?
Mă doare capul, vreau să dorm și am în continuare foarte mult de lucru pentru facultate. Îmi vine să plâng din cauza asta, pentru că... serios? De ce unora li se pare că toți suntem într-o situație în care stăm pe canapea plictisiți toată ziua? Nu mai pot. Și acasă nu am condiții să stau, pentru mine Timișoara a devenit mai acasă... Vreau să mă odihnesc.
Mă frustrează că mă simt victimă și nu pot să decid autonom ce e mai bine și nu depind lucrurile de mine. Nu îmi place sentimentul de neajutorare și neputință.
Iar ce am făcut azi, mutatul dintr-un cămin în altul, plimbatul prin complex și nu doar, numai distanțare socială nu poate fi numită. Am râs și când am văzut covorul de la intrarea în căminul nou stropit superficial cu clor. Iar dezinfectantul care stă la ușă e spirt diluat, nu știu cât de mult, dar nici nu mai miroase a alcool. Se pare că se fac aceste lucruri pentru liniștea sufletească a celui care le fac, nu pentru siguranța noastră.
Cinci aprilie
Nu mă gândeam să ajung să trec vreodată Prutul pe jos (ce dramatic sună scos din context).
Am ajuns acasă și da, am trecut Prutul pe jos, cu bagajele după mine, într-un rând cu alți 43 de oameni, majoritatea studenți, unul după altul, cu grăniceri pe ici – colo, care ne spuneau să mergem organizat, să nu ne aglomerăm și stăteau la distanță, desigur. Eram priviți ca niște infectați.
Poate că nu eram priviți așa, dacă nu se adeverea la vamă că avem printre noi o doamnă venită din Austria, de fapt, și care, în loc să se izoleze, a stat trei zile în Timișoara și după s-a strecurat în autocarul nostru, pentru că ,,nu avea cum altfel să ajungă acasă”. Am înjurat-o în mintea mea. Toți au înjurat-o. Cei de la vamă au tot mormăit câte ceva, cum că bagă autocarul în carantină, cum că ne izolează pe toți, dar așa de mult le-a păsat, încât ne-au lăsat să trecem într-un final și au luat-o pe doamnă într-o parte să îi explice cu ce a greșit.
După controlul de pașapoarte la punctul vamal din România am mai așteptat ceva, nu știu exact ce, dar dintr-o discuție a grănicerilor am prins un ,,Îți pui mască, păstrezi doi metri distanță și mergi să îi conduci, ești polițist, până la urmă” și m-am prins că le era frică să ne conducă până la celălalt punct vamal.
De la vamă m-a luat tata. M-am așezat pe bancheta din spate și nu l-am îmbrățișat. Aveam mască. Pe drum am vorbit că se mută la bunica, care e vecină cu noi, și eu rămân singură în casă pentru 14 zile. Îmi aduce la prag mâncare și lemne pentru foc. Tușesc un pic și sunt un pic tristă. Mă dor mușchii. Aș putea admite că am primele simptome, dar am cărat bagaje 1,7 km pe jos, îmi era cald și bătea vântul, am tot dreptul la o răceală. Îmi iau temperatura la fiecare două-trei ore și e în regulă. Mă rog să nu am nimic.
Opt aprilie
Încă nu am febră. Am gânduri mari azi, în schimb.
Mă gândeam ce populară a devenit ideea că trebuie să ne trăim intens viața, de când cu pandemia. Că ne e dor de ieșirile în oraș, că nu am mai prefera să ne întoarcem acasă ca să stăm, că merită să ne bucurăm de ce avem la dispoziție să trăim pe moment, că poate într-o zi nu o să avem posibilitatea de a face o banală plimbare prin parc. Frumoase gânduri, dar tot timpul apar în paralel cu altele, care zic cât de greu e să stai închis în casă, cât de plictisitor e (sărmanii). Și mă gândeam, dar cât de ipocriți suntem, dacă tot am învățat să ne bucurăm de moment, pentru că fiecare trăire e unică ș.a.m.d., de ce nu ne bucurăm de momentul acesta? Aveam așa mare nevoie de o pauză în care să recuperez tot ce am pierdut la facultate în ultima perioadă și nu am mai fost acasă de trei ani, pe tata nu l-am văzut din decembrie, de atâtea ori mi-a fost dor de casă, de atâtea ori am visat la liniște, când stăteam la cămin.
Și ce fac acum? Tot cu gândul la Timișoara sunt, tot la ce nu am visez. Și chiar dacă ceea ce am e mai util pentru mine, mai de valoare, nu conștientizez, nu știu să mă bucur, parcă tot la gălăgia din cămin mă duce dorul și la ritmul alert în care îmi trăiam studenția. De ce? Nu ne convine schimbarea? Nu ne place să fim scoși din zona noastră de confort? Sau poate lipsa de liniște și timp a fost doar o scuză să nu fac ceea ce îmi părea complicat sau mi-ar fi solicitat un pic mai multă energie?
Cred că îmi caut doar scuze, ca să nu mă simt vinovată pentru lene, lipsă de chef și poate pentru că mi-i frică să recunosc că ceea ce fac nu îmi place chiar așa mult cum mi-aș fi dorit. Pentru că uite, pusă în față cu tot de ce am nevoie, tot nu stau să muncesc pentru așa-zisa pasiune a mea. Am timp, am o masă liberă, am liniște (și afară, și în suflet), de ce nu mă trage să muncesc?
Nu mă pot adapta nicidecum predării online, mă plictisesc enorm cursurile sub forma unui ecran cu sunet (unde deseori sunetul e doar textul de pe ecran citit) și posibilitatea de a bea un ceai cu biscuiți în timp ce stai la ,,curs” nu mă ajută deloc. Am temperatura corpului sub normă. Adică am un metabolism lent, grație inactivității, iar creierul se mișcă la fel de lent. Suntem predispuși la depresie în aceste condiții cică. Încerc să mă adaptez. Dar e natural să nu îmi iasă încă. Iată, m-am plâns iar, în paralel cu critica pentru cei care se plâng. Câtă ipocrizie pe timp de pandemie.
Un text de Anastasia Dem, studentă la Arhitectură în Tiimișoara.
