Conform celor mai bune estimări proprii, am stat aproape 20 de ani fără să plâng.
Evident, îmi aduc aminte să fi plâns când eram mic, atât din motive fizice (înțepături de albine, bătăi cu frații mei mai mari), cât și emoționale (căzături în timp ce învățam să merg pe bicicletă). Și am mai scris și prin alte părțidespre cum, în generală, eram atât de anxios în zilele dinaintea propriului meu bar mitzvah, încât am izbucnit în plâns de cel puțin două ori. (Simte-te liber să râzi pe tema asta; eu clar râd.) Dar, apoi, dintr-un motiv oarecare, pe la 13 ani m-am oprit pur și simplu. Și, deși s-ar putea să mai existe câte-o excepție pe ici, pe acolo, sincer nu-mi amintesc să fi plâns ca lumea, din 1998 până anul trecut, când, la vârsta de 32 de ani, am plâns în timpul unei despărțiri.
Mi-au murit trei dintre bunici în anii ăia și eu n-am plâns. Mi-a murit un prieten. Mi-au murit colegi de clasă din liceu. Am avut un atac de panică blanao și mai multe episoade de depresie și anxietate. M-am uitat la filme triste, am citit cărți triste și am ascultat cântece triste. M-am dus la nunți și absolviri. Am trecut prin despărțiri și respingeri în dragoste. Am experimentat nenumărate dezamăgiri profesionale și în politică. Am asistat, ca cetățean, la 11 septembrie, uraganul Katrina, Newtown și numeroase alte tragedii publice, împărtășite. Și cel mai aproape de a plânge a fost când mi s-a pus un nod în gât, mi-au treumurat un pic niște mușchi faciali, mi s-au umezit ochii sau mi-a tremurat glasul. (Când nu plângi, devii expert în diversele etape ale aproape-plânsului.) Niciodată nu am cedat complet.
Apoi, acum aproape un an, am avut un episod depresiv care a provocat o schimbare în viața mea. De unde timp de ani de zile fusesem un workaholic obsedat de a scrie despre subiecte din afara mea, brusc, am devenit interesat de mine și de a-mi da seama ce mă determinase să mă simt atât de sedat. Am început să-mi iau la puricat trecutul, în căutare de indicii despre ce anume formase individul care devenisem și să-mi scanez viața actuală în căutare de căi de a-mi îmbunătăți starea de bine? Dacă mi-aș lua o saltea nouă? Mi-aș lua mai multe zile libere? N-aș mai bea? Aș mânca mâncare mai puțin grasă?
La un moment dat, în timpul acestei perioade de autoreflecție, am dat de absența plânsului și m-am enervat. Nouăsprezece ani de la un episod de plâns la altul?
O fi nesănătos? Oare aș putea – și oare ar trebui – să mă educ să plâng din nou?
Ființele umane vorbesc de o grămadă de timp despre plâns. Poetul antic latin Ovidiu a scris odată: „E o ușurare să plângi; jalea e mulțumită și dusă departe de lacrimi”. Cel mai scurt vers din Noul Testament spune: „Și Iisus a plâns”. Și, evident, în secolul XXI, plânsul face subiectul cântecelor lui Jay-Z, gif-urilor cu James Van Der Beek, meme-urilor cu Michael Jordan și paginilor de wikiHow.
Dar doar de curând a devenit plânsul subiect pentru cercetare științifică și medicală serioasă. Ad Vingerhoets, profesor de psihologie la Universitatea Tilburg din Olanda, este una dintre principalele autorități din lume pe subiectul plânsului. Iar în timpul unui TED talk din 2015, a spus publicului că: „studierea lacrimilor e încă la început de tot și e un domeniu foarte însingurat”. O idee asemănătoare se repetă în studiile lui, cum ar fi unul din 2011, care spune: „Plânsul cu lacrimi e unul dintre cele mai dramatice și unice comportamente umane, însă tot avem prea puține cunoștințe sistematice despre el.”
Dar dacă scanezi literatura aia și stai de vorbă cu experții, există totuși câteva chestii concrete și utile de știut. Știm, de exemplu, că plânsul e o cerere de ajutor, adânc înrădăcinată în sistemul uman, din punct de vedere evolutiv. „Plânsul trebuie să se dezvolte devreme, ca o cerere esențială, pe viață și pe moarte, pentru acordarea de îngrijire, spre deosebire de legătura socială mai puțin esențială pe care o formează râsul”, scrie Robert Provine în cartea lui Curious Behavior: Yawning, Laughing, Hiccupping and Beyond. „Plânsul e o cerere de îngrijire și ajutor, iar stimulii predominanți alunecă treptat de la rana fizică din copilărie la trauma maturității.”
Mai știm și că există un elan uriaș care susține ideea că plânsul e bun pentru sănătatea omului. În primul rând, lacrimile conțin o enzimă despre care se crede că ne stimulează sistemul imunitar. Dar în timp ce un articol din 2001 analiza 140 de ani de articole populare despre plâns și constata că 94% dintre ele îl promovau ca fiind benefic, studiul de față descria o imagine mai întunecată. „Datele empirice sunt, în cel mai bun caz, discutabile”, susține un articol recent dintr-o publicație academică.
Însă, în ceea ce privește felul în care se simt oamenii după ce plâng (o întrebare separată față de cea care explorează beneficiile obiectiv observabile pentru sănătate ale plânsului), se pare că reacțiile fiecăruia la propriile lacrimi depind în mare parte de context. Nu e același lucru să plângi în fața maică-tii ca plânsul în fața șefului.
Am găsit niște observații frapante despre propria mea experiență, în timp ce studiam lacrimile. Știm că femeile plâng mai mult decât bărbații, deci, ca tip care plânge greu, nu sunt pe-atât de excepțional pe cât mă simt. Și, întrucât frecvența plânsului la om tinde să scadă în adolescență și la maturitatea tânără, spre vârsta a doua, am învățat că anii mei fără lacrimi se înscriu, aproximativ, în tendințele încetățenite cu privire la reducerea și apoi creșterea ulterioară a plânsului. M-am simțit și mai puțin izolat când am dat de un exemplar din celebra carte din 1982, Crying: The Mystery of Tears, în care autorul, un biochimist pe nume William H. Frey, scrie: „Am primit mai multe scrisori de la bărbați cu vârste cuprinse între 20-și-ceva și 45 de ani, care n-au mai plâns din copilărie și vor să-și recapete abilitatea pierdută de a plânge.” La un moment dat în carte, Frey însuși remarcă faptul că a ales să studieze plânsul, pentru că, pe la 25 de ani, „mi-am dat seama că nu mai plânsesem cam de pe la 12 ani și mă întrebam dacă absența completă a plânsului e sănătoasă și normală.”
Dar nu tot ce-am citit m-a liniștit complet. În 2017, Vingerhoets și alții au publicat un articol ca nici un altul până atunci, care analiza aproape 500 de oameni care spuneau că și-au pierdut capacitatea de a plânge și 179 de plângăreți „normali”. Lucrarea conchide că, deși cei care nu plâng nu raportează neapărat un nivel mai scăzut de bunăstare, situația lor tot e… cam tristă. „În eșantionul total, grupul fără lacrimi se simțea mai puțin conectat la alții, mai puțin empatic și avea o reacție emoțională mai scăzută la cam toate formele de artă și la natură”, spune articolul. „Erau mai puțin mișcați de evenimentele din viața omului care suscită de obicei emoții și plâns.”
Eu nu așa vreau să trăiesc.
De curând, m-am trezit într-o dimineață, m-am uitat la telefon și, în câteva clipe, am început să plâng. Vreau să păstrez câteva dintre detaliile momentului respectiv secrete. Dar ce pot să spun e că în seara precedentă un prieten mai tânăr de-al meu trecuse printr-un obstacol profesional intens și public. Și că în dimineața aia mă trezisem cu un e-mail de la el în care-mi cerea ajutorul și, că atunci când m-am logat pe Facebook, am citit un thread foarte lung în care oamenii îi ofereau cuvinte de sprijin, spuse din inimă. Combinația asta de empatie pentru amicul meu, cu asocieri personale vizavi de chestia prin care tocmai trecuse (pe la 20-și de ani am trecut printr-o perioadă de tulburări personale și profesionale intense și încă încerc să le înțeleg) se pare că a dezlegat ceva profund din mine. Și fix acolo, în pat, înainte să-mi beau cafeaua de dimineață, am început să plâng.
Spre deosebire de alte momente emoționale, în loc să încerc să calc frâna, i-am dat înainte. Am rămas relaxat fizic, prezent mintal și am evitat orice impuls care-mi cerea să mă judec aspru. Pentru un observator extern, n-ar fi părut teribil de dramatic: m-am smiorcăit înfundat un pic, am lăcrimat nițel; s-a terminat toată chestia în două minute. Dar pentru mine a fost o revelație.
Sunt sigur că o mare parte din asta se datorează faptului că-mi petrecusem precedentele luni făcând investigații de amator, în încercarea de a-mi da seama de câteva motive pentru care nu mai plânsesem de atât de mult timp. La nivel micro, vin dintr-o familie hiper-intelectuală, în care nu prea se plânge. Așadar, deși părinții mei nu m-au făcut niciodată explicit să mă simt prost pentru că mi-am exprimat emoțiile, tot n-am avut vreun model în copilărie, care să-mi arate cum e când plânge un adult. La asta, adaugă faptul că sunt tip, în America. Și deși se schimbă normele legate de plâns - #văvedem, editoriale lungi din New York Times și Washington Post – mai avem mult până la emanciparea emoțională completă a bărbaților. Sunt sigur că am absorbit și eu o parte din asta
Apoi mai sunt alte chestii la mine care mi-au sugrumat capacitatea de a plânge: gândesc mult mai mult decât simt; mai degrabă spun ce simt, în loc să stau cu sentimentele mele; sunt o persoană anxioasă, care se află adeseori într-o stare de hipervigilență, în care e mult mai puțin probabil c-o să mă relaxez îndeajuns de mult încât să plâng; sunt jurnalist și, ca atare, fac parte dintr-o cultură profesională care pune mare preț pe calm și stoicism; și, ca mulți tipi, după ani de zile de experiențe personale și profesionale dureroase, mi-am construit un zid din cărămizi de zgură între mine și sentimentele mele, pe care am început să-l descompun abia de curând.
Peste toate astea, cu cât n-am plâns mai mult, cu-atât a devenit o experiență înfricoșătoare, străină, care, printre altele, reprezenta pierderea controlului. Ambele chestii – necunoscutul și incontrolabilul – îmi declanșează episoade acute de anxietate care-mi dau două motive în plus să evit să plâng.
Am început să lucrez la articolul ăsta pentru că mă interesa să explorez dacă mă pot învăța să plâng. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că nu-mi doresc doar să ajung să învăț să plâng – pur și simplu vreau să nu mă mai autosabotez ori de câte ori simt un val de emoție. Vreau să mă dezvăț de toate celelalte moduri și motive pe care le-am acumulat ca să nu plâng.
Scriu asta pentru că scopul meu nu e să mă prezint drept cine-știe-ce evanghelist pentru plânsul la bărbați. Poate că unii dintre oamenii care citesc asta plâng sănătos, poatre că alții se luptă cu faptul că plâng prea mult. (După cum notează și Provine în Curious Behavior, plânsul anormal e vag preferabil râsului anormal, care „pare sinistru, ciudat sau diabolic și poartă consecințe sociale majore”.) Știu doar că, în clipa asta, plânsul e o chestie binevenită în viața mea.
Chestia asta e, mai mult decât orice, despre sensul și simbolismul plânsului. În unul dintre articolele sale, Vingerhoets și echipa lui scriu că plânsul poate servi scopului valoros de a „îi reaminti individului care plânge că situația sau evenimentul la care e expus e ceva ce chiar contează”. Cu alte cuvinte, plânsul poate să fie un mesaj din partea subconștientului nostru, despre răni ascunse și valori, care dacă-l ignori sau respingi, te face să pierzi o conexiune cu propriul sine. După ani de zile în care am scris „A se returna expeditorului” pe scrisorile trimise de mintea și corpul meu, sunt pregătit să le deschid și să le citesc.
Pentru mine, plânsul mai reprezintă și un pas înainte pentru multe dintre modurile în care încerc să cresc. Mi-e greu să fiu vulnerabil, să cer ajutor și să-mi opresc hipervigilența anxioasă, iar plânsul întruchipează toate chestiile astea. Plânsul e și o stare fizică de comunicare deschisă cu propriile mele sentimente. Când întreb o expertă, Amy Blume-Marcovici, editoarea antologiei When Therapists Cry: Reflections on Therapists’ Tears in Therapy, dacă plânsul e sănătos, îmi zice că depinde de situație. „Dacă, prin introspecție, cineva își dă seama că are o aversiune la plâns ca formă de evitare sau reprimare a emoțiilor, s-ar putea ca învățarea plânsului și permiterea lacrimilor să vină ca mod de a intra în contact mai direct cu experiența emoțională autentică, oricât ar fi de dureroasă, să fie sănătoase”, spune experta. Bingo.
Ultimul an mi-a dat și șansa să-mi examinez propriile atitudini față de plâns și să le rescriu ca să se potrivească mai bine cu omul care vreau să fiu. Dacă a plânge în fața cuiva la care țin înseamnă că ne vom conecta mai profund, atunci, da, căcat, vreau să plâng. Dacă a plânge înseamnă respingerea unor idei de căcat despre masculinitate, atunci sunt primul pe listă. Dacă plânsul e un exercițiu de autoreflecție care necesită să trăiesc clipa mai degrabă decât să vorbesc, să gândesc sau să mă distrag, primesc cu drag provocarea asta.
Spre finalul conversației mele despre plâns cu Michael Trimble, profesor de neurologie la Institutul de Neurologie din Londra și autor al cărții Why Humans Like to Cry: Tragedy, Evolution, and the Brain, l-am întrebat de ce a investit atât de mult timp și energie în documentarea plânsului. Mi-a spus că e intersat de faptul că cimpanzeii și gorilele nu plâng din motive emoționale – și totuși oamenii o fac. „La un moment dat pe parcursul evoluției s-au schimbat lucrurile, iar plânsul a devenit un soi de cifru pentru anumite atribute comportamentale care aveau de a face cu interconectarea ființelor umane”, spune acesta.
Ca atare, a nu plânge – fie la nuntă sau la o operă sau după o traumă sau tragedie personală – e un gest de „anulare unei părți foarte, foarte importante a comportamentului uman și, din câte înțeleg eu, un jalon al identității de homo sapiens, de a fi om”, îmi spune acesta.
Deci poate că cel mai presant motiv că vreau să plâng e mult mai esențial, mult mai primar. Îmi amintesc de o idee exprimată în cartea lui Provine: „Exclusivitatea bijuteriilor coroanei speciei umane – limbaj, râs și întrebuințarea instrumentelor – a fost pusă sub semnul întrebării, dar lăcrimatul pe fond emoțional rămâne, în continuare, o trăsătură specific umană.”
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
