Încă de la înființare, noi cei de la Fundația Agenția Împreună, lucrăm în sute de şcoli dezavantajate din România. Încercăm să sprijinim copiii din comunităţile dezavantajate să lupte cu limitele pe care unii consideră că ei le au, cu greutăţile vieţii şi cu ei înşişi în încercarea de a depăşi bariere care, de multe ori, le sunt impuse de societate.
Aproape în fiecare zi descoperim puşti care, odată ce sunt sprijiniţi emoțional și material şi li se dă încredere în propriile forțe, înfloresc. Le oferim mentori şi consiliere, le arătăm ce „pot să devină când vor fi mari” punându-i faţă-n faţă cu oameni care au trecut prin aceleaşi greutăţi ca ei.
Le spunem că sunt buni şi frumoşi şi că avem încredere în ei, că îi considerăm „o resursă” şi că nu îi privim ca pe o „problemă” de care ne este ruşine sau ne simţim dezamăgiţi. Unora le dăm mici burse cât să acopere costurile abonamentului de transport către liceul cel mai apropiat, îi ducem în tabere unde lucrăm cu sufletul şi cu mintea lor arătându-le că sunt mulţi că nu sunt singuri. Îi investim cu încredere şi responsabilităţi, valorizându-le potenţialul. Lucrăm cu părinţii şi familia lor astfel încât, din puţinul pe care îl au, să continue să-i ajute, mai mult decât o fac. Îi învăţăm să strângă din dinţi şi să meargă pe drumul dezvoltării lor profesional-academice.
„Îi învățăm că sunt oameni, exact ca oricare dintre noi, şi că indiferent de ce li se spune în jurul lor, merită ce-i mai bun pe lumea asta.”
Copiii cu care lucrăm sunt din toate categoriile sociale: copii de ţărani care trudesc din greu pământul în încercarea de a-i smulge cât mai multe roadele, şi care se dovedesc totuşi insuficiente pentru întreaga lor familie; copii ai căror părinţi sunt prin Europa muncind sau exploatând orice resursă disponibilă cu speranţa că vor putea strânge suficienţi bani încât „să vina acasă şi să taie un porc de Crăciun” sau să îşi renoveze casa; părinţi care muncesc cu ziua, care sunt şomeri sau dependenţi sociali, ortodocşi, protestanţi, musulmani, atei, romi, români sau maghiari, ardeleni sau moldoveni etc. Pe toţi aceştia, şi pe mulţi alţii ca ei, îi leagă un lucru: visul că ai lor copii „pot deveni oameni mari” a fost omorât! De sistem, de conducători, de noi.
Profesorii care dau vina mereu „pe ceilalți”: părinți, copii, autorități, ONG-uri
În activitatea mea profesională, am avut norocul să interacţionez cu profesori care mi-au marcat viaţa și care m-au transformat în ceea ce sunt. Fără prezența și munca lor aş fi fost cu siguranţă altul şi poate nu aş fi reuşit să mă „ridic”. Sunt mulţi, și mă bucur să-i văd încă prezenţi la clasă, conştienţi că prin meseria lor au posibilitatea să modeleze suflete şi caractere care vor face România de mâine să arate mult mai bine.
Sunt, însă, şi pseudodascăli care nu au vreo legătură cu această meserie şi care zilnic omoară visul unor copii prin lipsa lor de profesionalism şi prin propagarea unor prejudecaţi şi discriminări. Mulţi dintre ei sunt în şcolile care produc, an de an, analfabeţi pe banda rulantă şi justifică această realitate prin ceea ce ceilalţi (părinţi, autorităţi, ONG-uri etc.) nu fac „cum trebuie”. Ei sunt aproape perfecţi, „fac tot ceea ce pot”, „se zbat” şi ceea ce se întâmplă este din cauza părinţilor „care nu vor să-şi trimită copiii la şcoală”.
Pentru ei, faptul că elevii lor finalizează clasa a VIII-a fără să ştie să scrie sau să citească, în condițiile în care, conform cataloagelor, copiii au fost la școală este vina oricui, numai nu a lor. În mintea lor, sistemul din care fac parte este croit doar pentru ca ei să-şi ia salariul, iar abordarea centrată pe nevoile copilului, educaţia de calitate, multiculturalitatea și echitatea sunt chestiuni vagi care nu au niciun fundament în realitate.
Școala care mutilează
În experiența mea de 20 de ani, am văzut mult prea mulți copii cu sufletul mutilat de sistemul care ar fi trebuit să-i ajute să se dezvolte. Mulți dintre ei nu au fost niciodată corigenți şi notele pe care le au în catalog sunt bunicele. Sunt mici, veseli şi volubili, însă când îi întrebi „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, aproape toți se întristează și lasă capul în pământ. Nu au visuri și nici nu au fost vreodată încurajați să realizeze că viața le poate oferi și altceva decât ceea ce au acum și că oricine poate să devină ceea ce își dorește, dacă muncește cum trebuie. Sau măcar poate să încerce.
Mulți dintre ei sunt conştienți că nu ştiu să scrie şi să citească şi recunosc asta, însă nici nu prea înţeleg de ce au ajuns în această situaţie pentru că ai lui l-au trimis, zilnic, la școală. Profesorii ne spun „că așa sunt ei” și că „orice ai face cu acești copii este degeaba”.
Mai jos, o să redau câteva dialoguri surprinse de colegii mei în diverse şcoli din România. În ciuda faptului ca numele sunt fictive, te asigur că dialogurile sunt sută la sută autentice:
- Măi, fato, du-te la clasa ta!
- Sunt la clasa mea. Aici învăţ.
- Păi, nu eşti la profesorul C.?
- Nuuu, sunt la tine!
- Prof. C., fata asta nu e la tine la clasă?
- La mine a fost anul trecut, acum e la tine!
(Noiembrie, doi profesori versus elevă)
- Doamnă, după ce aţi plecat, au venit o grămadă de copii la şcoală! Nici nu avem loc pentru toţi!
- Păi, copiii ăştia ar trebui să vină în fiecare zi, nu-i aşa?
- Ei, ar trebui. Dar ştiţi că nu vin. Acum au venit aşa, că au auzit că aţi fost dumneavoastră.
(Conversaţie telefonică la o zi după ce echipa noastră a plecat din comunitate)
- Copii, luaţi un creion şi faceţi doar conturul, nu stăm acum să colorăm!
- Dar creioanele pe care vi le-am adus săptămâna trecută nu le folosiţi?
- Doamnă, eu numai pe astea le am. Nu suntem şcoală de la oraş. Ne mulţumim cu ce avem.
- Da, înţeleg, dar v-am adus creioane noi. De ce nu le folosesc copiii?
- Ei au primit rechizite la începutul anului şcolar, de la primărie. De ce le ţin acasă? Cred că noi la şcoală avem de toate?? Nu avem!
- Păi, v-am adus noi!
- Nu ştiu, doamnă, eu nu am văzut. Or fi la secretariat. Oricum nu avem vreme de colorat, să facă doar conturul. Şi aşa se plictisesc repede. Un creion le ajunge.
(Profesor versus membrul echipei noastre)
- Doamna educatoare, a intrat câinele în şcoală!!
- Lăsaţi, că aşa mai face, nu are nimic.
(Educatoare şi câine versus membrul echipei noastre)
- Ştiţi, de serbare, facem şi cum aţi spus dumneavoastră, cu poezii, cu cântecele… Dar facem şi un dans ţigănesc! Aşa frumos dansează fetele astea mici! Parcă toţi ţiganii au în sânge, doamnă! Şi anul trecut am făcut şi a ieşit extraordinar! Şi-au pus fuste, salbe… ca la ei, dacă vedeeeaţi…
- Pai, doamnă, ei nu poartă fuste şi nici salbe acasă şi nici în comunitate! Haideţi să promovăm şi altceva, mai puţine dansuri… În plus, e iarnă. E frig. Răcesc copiii.… nu se cade.
- Ei, lăsaţi, că pun nişte pantaloni pe sub fuste.
- Nu facem dansuri.
- Aaa, dar nu ziceam acum, măcar aşa... de ziua ţiganilor, la anu’.
(Profesori versus membru echipă)
- Puiu’, tu ştii să scrii?
- Nu, doamna…
- Păi, cum aşa?
- Adică?!
- Păi, de ce nu ştii?
- Doamnă… dar eu am fost cu vacile! Acum am venit prima oară la şcoală!
- Dar eşti clasa a IV-a!
- Aicea m-au trimis.
- De desenat ştii?
- N-am mai desenat până acum.
(Elev, în dialog cu un membru al echipei noastre)
- Ce caiet frumos ai! Ce scrii pe el?
- Nu scriu, doamnă, copiez de la tablă.
- Adică scrii, nu?
- Da, dar nu ştiu să citesc.
- Ei, cum să nu ştii? Uite ce ai scris aici, la lecţia „...”?
- Doamna, nu ştiu să citesc. Nici să scriu. Eu doar am copiat de la tablă.
(Elev clasa a IV-a versus membru echipă)
-Te cheamă Popescu?
- Da.
- Sau te cheamă Vasilescu?
- Da.
- Domnule profesor, care e numele de familie al copilului?
- Ăăăă... Nu ştiu. Staţi aşa să iau catalogul. Cum a zis că îi zice?
- Andrei Popescu. Sau Vasilescu. Nu ştie sigur.
- Păi, nici eu! Nu găsesc aici… Măi, copile, de ce nu ştii cum te cheamă? Chiar aşa ruşine!
(Elev înscris în clasă de doi ani, profesor şi membru al echipei)
- Lipsesc doi copii, domn profesor! Au ieşit cu noi la joacă în curte, dar acum nu mai sunt!!
- Eh, s-or fi dus acasă.
- Păi, cum să se ducă?? Sunt mici! Şi nu s-au întors în clasă cu noi!
- Staţi, doamnă, liniştită, aşa fac ei. Uite-i, sunt în curte la ei acasă. Na, uită-te pe geam. Stau aproape de şcoală şi de aia.
(Profesor versus membru al echipei)
În loc de concluzie:
1. 30% din cei mai săraci români sunt copii (INS, 2018).
2. Peste 150 000 de copii se culcă seara flămânzi (WorldVision).
3. Peste 15 000 de copii (fete) dau naștere la alți copii (INS, 2018).
4. 400 000 de copii de vârstă școlară nu mai sunt în școală (UNICEF).
5. Cam 30% din copiii României înscriși în școală nu au avut parte de ea în timpul pandemie pentru ca ai lor erau prea săraci pentru a le putea asigura accesul la învățământul online (Ministerul Educației).
6. Peste 20% din victimele traficului de persoane sunt copii (Raport Agenția Împreună).
7. Peste 40% din copiii României ies din școala românească analfabeți funcționali (OECD - UNICEF, 2018).
8. 1 din 4 copii romi învață într-o școală segregata pe criteriu etnic (OECD - UNICEF, 2018).
9. Mult prea mulți copii sunt victime ale violenței domestice. (Salvați Copiii)
10. Mult prea mulți copii sunt victime ale discriminării, bullying-ului și ignoranței.
O educaţie de slabă calitate este, de cele mai multe ori, inutilă. Rolul şcolii este, printre altele, să creeze competențe, să dezvolte caractere şi să susţină dezvoltarea României prin instruirea celor care sunt acum elevi. Suntem pe ultimele locuri din Europa şi noi ne încăpăţânam să mergem pe acelaşi drum care ne-a adus aici. Și continuăm să căutăm vinovați oriunde, doar nu în propria curte.
