Viața bate vlogul este o emisiune în care vloggeri români își împărtășesc poveștile de viață, adică îți arată că oricât de mulți urmăritori au și oricât de multă faimă au căpătat, sunt tot oameni și trec prin bullshit-uri ca și tine: de la părinți alcoolici și bullying la droguri și avort - subiecte care sunt în continuare considerate tabu în societatea românească. Anul trecut a fost primul sezon, pe câțiva ți i-am prezentat aici - Alpaca Legion , Miru și Radu Constantin . Acum, că a început al doilea sezon, o să vezi în fiecare miercuri poveștile de viață ale unor vloggeri ca Max, frații Munteanu, Dia și Pain de la 5Gang, precum și alți oameni mișto.
„O fată care de mică încearcă să ocolească toate obstacolele din viața ei, luând câte un suvenir la fiecare oprire”, se descrie Diana Condurache. Are 23 de ani și o mare parte din viață și-a petrecut-o în Sfântu Gheorghe, orașul ei natal. Acum are 997K de subscriberi pe Youtube, un milion de followeri pe Instagram și cântă pe stadioane pline ochi în trupa 5GANG. Dar n-a fost mereu așa.
În 2008, pe când avea 11 ani, Diana visa să fie descoperită de un producător pe Youtube, la fel cum i s-a întâmplat lui Justin Bieber. Așa că a început să posteze și ea cover-uri cu melodii. La scurt timp, colegii din liceu i-au descoperit canalul și-a început bullying-ul și hărțuirea. „Eram împinsă în alți copii, în perete, pe scări. Îmi luau caietele și le aruncau, mi le călcau în picioare”, povestește Diana.
În România, în ciuda multor campanii anti-bullying susținute de ONG-uri în școli, forma asta de violență se rostogolește de la profesori către elevi și de la elevi către alți colegi. În unele cazuri, bullying-ul a fost fatal. Un studiu arată că trei din zece copii sunt amenințați zilnic cu bătaia de către alți colegi. În august 2019, a intrat în vigoare legea care interzice bullying-ul în școli și orice formă de violență psihologică. Nu au fost introduse sancțiunile pentru asta, dar este menționat că profesorii le vor aplica.
Am vorbit cu Diana despre bullying-ul pe care ea l-a trăit în liceu, dar și cum asta a motivat-o în cele din urmă și a făcut-o să aibă o atitudine nouă față de haterii de azi. „Acum, mulți din cei care își băteau joc de mine, îmi cer colaborări, promovări, bilete la concerte, video-uri cu Poți să-i zici surorii mele la mulți ani?”, povestește Diana.
VICE: Cum ai decis să-ți faci canal de Youtube?
Diana C.: De mică mi-am dorit să cânt, iar în perioada aia a apărut un fenomen pe Youtube. O mămică a pus clipuri cu băiețelul ei cântând pentru a le arăta rudelor, fără să știe că o să bubuie sau că o să fie descoperit de cineva. E vorba de Justin Bieber. Povestea lui a început pe Youtube și din ziua aceea, am decis că pot face și eu același lucru. Nu m-am gândit că există riscul să fiu atât de judecată. Se vede în video-urile respective că eram o copilă inocentă și entuziasmată, dar mândră că fac asta.
Cum ai început?
Mi-am dat seama că fanbase-urile din afară sunt foarte unite, așa că am făcut unul pe Twitter pentru Justin Bieber, care a ajuns la 30 de mii de urmăritori. Era super mult pe atunci. Pe 1 decembrie 2009, Justin Bieber mi-a dat follow pe Twitter, adică o secundă din viața lui s-a gândit la mine. Știam că, dacă vreau să reușesc, trebuia s-o fac în altă limbă. Așa că am folosit engleza mea super slabă. Nu prea am vorbit, mai mult am cântat. Au fost doar un intro și un outro în engleză.
Mi-am folosit și pagina respectivă ca să mă promovez, aveam și un grupuleț de fani. Visam cum mă descoperă și pe mine un cântăreț celebru din America și după ajung cunoscută și-n România.
„La început nu mi-a fost frică, după ce am fost descoperită mi-a fost groază, era cel mai oribil coșmar pe care-l trăiam cu ochii deschiși.”
Primele videoclipuri sunt încă pe Youtube?
Da, pe canalul Dienutza66 la care nu am mai avut acces din ziua în care au fost descoperite. Motiv pentru care bullying-ul a continuat pe o perioadă destul de lungă și eu n-am putut să fac nimic ca să opresc distribuirea lor. Am avut momente în care am vrut să le șterg. Mă gândeam la asta zi și noapte, stăteam cu soră-mea pe Internet și căutam să plătim hackeri, din puținul pe care-l aveam, sau chiar încercam să facem ce putem să recuperăm contul și să ștergem canalul de Youtube. Dar n-am reușit.
Cum au reacționat prietenii la canalul de Youtube?
Pot spune că toată viața am avut vreo trei prieteni, în rest erau cunoștințe. Prietenii au reacționat ok, m-au susținut. Au știut că o să trec peste și mă apărau. Cunoștințele au râs la început și după s-au obișnuit cu ideea. Au trecut peste când au găsit ceva și mai funny pe Internet. Până atunci s-au distrat copios și făceau din țânțar armăsar. Din păcate, eram meme-ul orașului.
Câți followeri aveai?
Sincer, chiar nu știu. Nu eram obsedată de numere, să mă uit zilnic, să văd cât am crescut și nu făceam nimic din ce fac azi. Eram doar o fetiță fericită care a găsit ceva care s-o facă să se simtă bine și poate, dintr-o joacă, o și descoperă un producător.
Dar de ce crezi că postau prietenii tăi pe Facebook despre tine?
Postau ca să râdă de mine, să pară șmecheri în fața altora. Nu erau prietenii mei, ci cunoștințe, oameni cu care mă știam doar din vedere sau străini. Așa se întâmplă și-n ziua de azi din păcate, cum apare o persoană mai slăbuță pe Internet, de care se poate face mișto, devine un meme și toată lumea postează despre asta. Jignesc și exagerează, fără să se gândească o secundă cum se simte persoana aia.
Spui în emisiune că și colegele tale de handbal, sport pe care l-ai practicat în liceu, râdeau de tine. Ai vorbit cu ele despre asta vreodată?
Aici a fost și vina mea, niciodată nu m-am arătat afectată. Râdeam cu ele, nu ziceam nimic și doar așteptam să se termine totul. De multe ori eram 20 de fete în cameră în cantonamente și făceam karaoke. Mă puneau să cânt singură și după chicoteau și mă simțeam super încolțită și jignită. Aveam în cap doar imagini cu ele când au văzut prima oară video-ul cu mine și erau pe jos de râs. Nu știu de ce făceau asta, dar bănuiesc că-n mintea lor era „râdem de ea cu ea”.
Cum au reacționat părinții tăi când au aflat prin ce treci?
Părinții mei nu știau nimic despre asta, n-am fost atât de apropiată de ei, încât să le zic ce se-ntâmplă cu mine. Acasă veneam bucuroasă spunând că a fost frumos la școală, când eu în fiecare zi mă închideam în baie să plâng.
Mama a aflat în clasa a 12-a de probleme de la antrenorul meu de handbal. El era conștient de tot ce se-ntâmpla și mi-a stabilit o întâlnire cu un psiholog pentru că nu mai dădeam randament. Eram epuizată, nu prea dormeam și nici nu prea mâncam. Tremuram, nu aveam putere. Mama a crezut că e o glumă proastă, până să se vadă cu psiholoaga și să semneze rețeta pentru antidepresive, somnifere, anti-anxietate. După, au fost foarte grijulii cu mine și ne-am apropiat mai mult.
Îți amintești ce-ți spuneau colegii tăi ca să râdă de tine?
Ajungea să-mi zică doar „Justin Bieber, te iubesc” și pulsul meu creștea, buza de jos îmi tremura și mă făceam dispărută din cameră.
Nimeni nu ți-a luat apărarea?
În liceu doar prietena mea cea mai bună, Sabina. Îi înjura, se lua de ei, mă apăra. Lucruri pe care eu nu le puteam face pentru că au stors ultimul gram de încredere pe care-l mai aveam în mine și eram mută în fața lor.
A rămas o experiență anume cu tine care te-a marcat puternic?
Holul liceului. Eram în pauza mare de 20 de minute și tot etajul la care aveam clasa era plin. Eu eram în mijlocul mulțimii și toată lumea râdea. Era și-un individ care orice zicea, toată lumea râdea. Am încercat să scap de acolo, eram împinsă în alți copii, în perete, pe scări. Îmi luau caietele și le aruncau, mi le călcau în picioare. Am început să tremur doar când mi-am amintit asta.
Te-a împins acest bullying și către gânduri suicidare?
În momentul în care am văzut că au trecut atâția ani și oamenii tot nu se opresc, mi-am dat seama că nu mai am ce să fac. Am început să fac lucruri oribile corpului meu, luam mai multe pastile decât era recomandat, mă gândeam că trebuie să pun stop durerii. Dar îmi aminteam de mama și-mi blocam până la urmă gândurile astea.
Care au fost soluțiile la care ai apelat?
Am început să mă vindec când am deschis al doilea canal de Youtube. Vorbeam despre mine, ce și cum simt. Oamenii se regăseau în ceea ce postam. Am învățat singură să am încredere în mine și să evoluez. Mi-am propus să le dau peste nas celor care și-au bătut joc de mine. Toate succesele pe care le-am avut se datorează faptului că mi-am dorit să mă văd învingătoare în fața lor. Am strâns un milion de suflete care mă susțin, nu mă judecă și mă ajută să trec peste absolut orice. Am o conexiune super strânsă cu comunitatea mea.
„Deși Youtube-ul m-a distrus, tot el m-a vindecat.”
Ai mai vorbit cu persoanele care râdeau de tine în trecut?
Da, cel mai mare bully din școala, care mi-a distrus experiența din liceu, a vrut să facem o piesă împreună. Și-am zis pas. Pe lângă asta, mai primesc mesaje de la persoane prezente în fazele din liceu cu „scuze” sau „felicitări”. Eu iert, dar nu uit.
Cum te raportezi la hate acum?
Blochez absolut orice hate care-mi apare în cale. Nu contează dacă e despre mine, aspectul meu, despre iubit sau familie. Pur și simplu nu mai am nevoie de negativitate în viața mea și așa mi-e cel mai bine.
Ce i-ai spune unui tânăr care trece printr-o situație similară?
Vorbește. Părinții îți sunt probabil singurii prieteni adevărați, ai încredere în ei și spune-le prin ce treci. Poți apela cu încredere și la specialiști, doar vorbește despre ce simți. Sunt sigură că ai oamenii lângă tine care vor să te vadă fericit/ă.
Cu ce-ai vrea să rămână persoanele care se uită la episod?
Să știe că de la eșec pornește totul. Dacă nu iese din prima, poate iese din a doua. Eu consider că trecutul meu nu este un eșec, ci o lecție și, dacă nu treceam prin lucrurile alea, acum nu umpleam stadioane, nu dădeam interviul ăsta, nu eram într-o trupă de succes care a reușit să strângă atâtea recorduri. Dacă eu am reușit, tu de ce nu poți?
