Articolul a apărut inițial în VICE UK
În fiecare zi, ne lăsăm amprenta personală pe internet într-un fel sau altul. Despre ce fel de amprentă e vorba – ne place să sperăm – asta depinde de noi. Dar nu e chiar așa. Așa cum a arătat ștergerea masivă de date de pe Myspace, nu prea deținem controlul asupra a ce lăsăm în urmă, chiar dacă ni se spune că tot ce postăm online rămâne pentru totdeauna.
Asta e destul de greu de digerat și când suntem vii. Dar când nu vom mai fi? Psihologul Elaine Kasket și-a petrecut ultima decadă investigând această dilemă, iar într-o nouă carte – All the Ghosts in the Machine – ea merge chiar mai departe. Putem începe măcar să ne punem astfel de întrebări în timp ce marile companii tech au ghearele înfipte adânc în fiecare aspect al vieții noastre?
Am discutat cu Elaine despre date, intimitate digitală și moarte.
VICE: Ce anume ți-a stârnit interesul pentru subiectul cărții?
Elaine Kasket: Am început să văd din ce în ce mai multe povești în presa populară despre intersecția dintre moarte și sfera digitală; m-am gândit că e timpul să scriu ceva care privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, panoramică. Cărțile care existau deja nu abordau mai nimic din marile întrebări morale, etice, psihologice sau filosofice. Am vrut să folosesc moartea ca pe o prismă prin care să înțeleg mai multe despre controlul marilor tehnologii asupra noastră; nimic nu te face să te concentrezi mai bine asupra acestui control decât să privești ce se întâmplă cu datele tale după ce mori.
Ni se spune că tot ceea ce postăm online va fi acolo pentru totdeauna, dar, după cum am văzut cu Myspace, se poate șterge foarte ușor. Ce se poate înțelege din această tensiune?
Fiecare site unde ai un profil personalizat vorbește despre „permanență”, „eternitate”, „pentru totdeauna”. Mesajul este că tot ce e online rămâne la nesfârșit acolo și oamenii cumva iau asta de bună fără să se gândească prea mult. Dar internetul pe care îl avem e un nou-născut, gândește-te numai la toate sistemele care au devenit perimate de doar acum câțiva ani. Încă avem pergamente de papirus din Egiptul antic, dar eu nu pot să-mi folosesc un mini-disc de acum 12 ani. Ne-ar putea face să devenim invizibili în istorie. La nivel individual, s-ar putea să nu conteze prea mult, dar la nivel colectiv contează destul.
Există până la urmă vreo cale de a gestiona în mod etic – și da, evident, și conceptul de „etic” este discutabil – datele celor decedați când tehnologia este dominată de câteva companii foarte mari?
Nu. Să observi ce se întâmplă cu datele celor morți este, de fapt, un argument foarte, foarte convingător pentru descentralizarea internetului. Nu-i o idee perfectă – tot ar trebui să se decidă care sunt termenii și condițiile și cum vor reglementa ce se întâmplă când deținătorul datelor moare. Dar măcar problema e readusă într-un spațiu mai individualizat, unde se pot lua decizii reale și unde tu deții controlul asupra datelor tale și asupra a ce se întâmplă cu ele. Pentru că nu mă refer doar la platformele sociale – e vorba și de hardware-ul și software-ul tău, datele tale de localizare, biografia neintenționată a istoricului căutărilor tale online.
Da, nu sunt sigură că vreau să vadă oamenii ce căutări induse de anxietate am făcut la 3 dimineața.
Exact! Mereu ne gândim doar la profilurile noastre menite pentru public. Dar, dacă cineva a murit și intri adânc în toate datele pe care le-a lăsat în urmă, ajungi în mod inevitabil măcar la niște întrebări pe care persoana respectivă nu ți le mai poate lămuri. Nu am mai avut niciodată până acum așa un puhoi de date de supraveghere.
Suntem foarte conștienți de ce punem pe social media, dar sunt urme ale noastre peste tot – și bănuiesc că oamenii sunt mai puțin conștienți de asta.
Da, și asta e din cauză că majoritatea companiilor nu sunt transparente în privința câștigurilor pe care continuă să le aibă de pe urma datelor păstrate de la persoanele decedate. Facebook se poartă de parcă ar face nu știu ce muncă umanitară pentru că păstrează profilurile, dar, odată ce cineva a murit, contul lor aparține Facebook în totalitate – pot să folosească datele respective cum vor ei, pentru că persoana nu se mai încadrează în legile care protejează datele cu caracter personal. Și asta îi ajută să păstreze și utilizatorii vii. Până la finalul secolului, s-ar putea să fie 3,6 miliarde de profiluri de oameni morți. O imagine foarte puternică, nu? Oamenii nu vor să se încuie singuri pe dinafara cimitirului, pe dinafara grădinii rememorării.
În carte vorbești despre continuarea legăturilor, despre conexiunile pe care vrem să le simțim și după moarte. Oare aceste profiluri ne prelungesc doliul sau ne împiedică să mergem mai departe?
Este cu totul diferit acum că morții sunt interconectați cu viii în spațiile sociale online. Însă noi avem ideea asta că trebuie să procesăm asta în diverse stadii și să ne „desprindem” doar de la Freud și Elisabeth Kübler-Ross încoace. Unii oameni au un proces de doliu mai complicat, dar nu sunt dovezi că prezența materialelor online este problematică.
Presupun că diferența e că nu avem control asupra acestor date la fel cum avem control asupra fotografiilor sau a altor amintiri fizice.
Absolut – problemele cu online-ul sunt în primul rând legate de control și acces. Doliul e idiosincratic: în momentul acesta, pe Facebook, nu ai opțiunea să definești și să reglezi exact ce tip de relație vrei să ai cu un anumit profil. Principalele chestii negative sunt legate de controlul asupra propriei tale interfețe cu procesul de doliu și jelire.
Și ce le-ai spune oamenilor care vor să știe cum să-și gestioneze datele după moarte?
Primul mod de a începe să gestionezi asta e să-ți confrunți propria anxietate legată de moarte și să începi să te gândești la mortalitatea ta. Foarte puțini oameni confruntă realitățile de după moarte dincolo de a-și face un testament. Deci a-ți face un testament digital, chiar dacă nu e un document executabil legal, e o idee bună – măcar poți să le comunici oamenilor preferințele tale.
Ce ai de făcut mai important, aș zice, este să-ți iei amintirile înapoi de la industria tech. Toate lucrurile pe care ai vrea să te uiți și să ți le amintești la finalul vieții – dacă sunt lucruri care sunt prețioase pentru tine ca informație sau ca amintiri, mai bine verifică în ce măsură poți avea încredere oarbă că aceste sisteme care le conțin vor acționa mereu în interesul tău.
Un ultim sfat. Gândește-te mai bine de fiecare dată când setezi un device nou să colecteze mai multe date în loc de mai puține. Nu doar pentru acum, dar și pentru mai târziu.
