Copiii Împotriva Iadului: Asta este probabil chintesența serialului Stranger Things de pe Netflix, din care tocmai s-a încheiat sezonul al patrulea. Copiii se bat cu monștri cu colți în loc de față care le invadează lumea, o versiune a coșmarurilor noastre, și confruntă groaza originală care i-a chinuit timp de 34 de episoade. Numai că de data asta groaza este creată în ei - ceea ce înseamnă că serialul spune mai multe despre societatea noastră decât ne-ar plăcea.
În primele trei sezoane, monștrii din lumea umbrelor atacă în mod repetat micul oraș Hawkins din Indiana. De fiecare dată devin din ce în ce mai puternici și mai ambițioși. În timp ce primul monstru a vrut doar să-l mănânce pe unul dintre protagoniști, cei din urmă caută dominația. Din nou și din nou, un grup de tineri înfruntă monștrii și reușesc să-i bată, sezon după sezon.
Monstrul din al patrulea sezon se numește Vecna. Cu cicatrici pe tot corpul, arată de parcă a fost carbonizat, iar asta îl face destul de terifiant. Intră în mintea tinerilor, îi prinde acolo unde sunt cei mai vulnerabili - vinovăția lor - și în final îi ucide. Vecna este trauma încarnată, Freddy Kruger al urii de sine și depresia cu privire demonică.
Grupul de tineri din jurul lui Eleven (Millie Bobbie Brown), care poate muta lucruri cu mintea sau poate pătrunde în gândurile altor persoane, trebuie să înfrunte acest nou demon. Odată cu desfășurarea sezonului, descoperă că Monstrul și Eleven împărtășesc un trecut traumatic.
Aici vezi vechea Uniune Sovietică la fel de rece, zdrobită și neospitalieră ca în filmele James Bond unde îi aveau în principal pe ruși adversari. Șeriful Hopper (David Harbour) și Joyce Byers (Winona Ryder) găsesc o modalitate de a se lupta cu monstrul de acolo. Până la urmă, are o conștiință colectivă, de care grupurile profită ca să-l atace din toate părțile în ultimul episod.
Sezonul e foarte, foarte bun. Este de departe cel mai bun după primul. Asta în principal datorită multiplelor scenarii paralele. Nu toate sunt la fel de interesante sau semnificative, dar mereu creează varietate. Dar cel mai important lucru este trecutul lui Eleven, care apare aici ca un scenariu paralel. Asta creează din nou mister, publicul vrea să știe care este marele secret la care se face referire din nou și din nou. Scenariștii oferă mai multe subiecte care în final converg precum niște tentacule prin lumea umbrei și se unesc în spatele monstrului.
Serialul nu are nicio premisă promițătoare: este penultimul sezon, așa că de fapt doar se pregătește pentru final. Ăsta este un alt motiv pentru care personajele abia dacă au spațiu ca să-și dezvolte personalitatea. Metafora tranziției de la copilărie la pubertate nu mai ține, este fumată, iar actorii sunt prea maturi pentru ea. În același timp, nu pot încă să crească fiindcă urmează ultimul sezon.
Dar serialul folosește un truc ca să compenseze. În loc să facă pasul spre independența totală a maturității, arată cum personajele se debarasează de balastul copilăriei și al tinereții. Trauma, îndoiala de sine și complexul de inferioritate. Iar cea mai mare groază dintre toate: depresia care paralizează oamenii, le fură dorința de a trăi și în final îi ucide, le rupe oasele, le zdrobește ochii și le dislocă maxilarele.
Toate astea puse în personajul Vecna care conduce lumea de groază, al cărui plan este nu numai să conducă ținutul său din lumea umbrei, dar și lumea oamenilor. Este atât de înfricoșător și neintruziv încât te uiți la el fără să te simți păcălit.
Protagoniștii află despre Vecna când realizează că victimele lui s-au consultat cu psihologa școlii înainte să moară - și că ea a gestionat fricile tinerilor, ei bine, cu o înțelegere relativ mediocră. Tinerii rămân nevăzuți în durerea lor, neînțeleși. Sunt de asemenea afectați de viziuni oribile cu lucrurile pentru care se învinovățesc. Numai că viziunile astea sunt modelate în scenarii bizare de groază. Sunt reminiscențe ale secvențelor din clasicul film de groază A Nightmare on Elm Street. Faptul că actorul principal din film, Robert Englund, are o apariție episodică aici nu este cu siguranță o coincidență.
Una dintre protagoniste este de asemenea bântuită de Vecna și de viziunile pe care i le plantează în minte. La un moment dat, monstrul e pe cale să o prindă. Intră în mintea ei și o prinde într-o viziune de groază. Acum e pe cale să facă ritualul ucigător: membre contorsionate, maxilarul răsucit, ochii însângerați. Dar prietenii o salvează. Și muzica.
De atunci, piesa „Running Up That Hill” a lui Kate Bush a devenit din nou populară, s-au făcut diverse meme și e din nou în top zece în topurile globale. Însă mica victorie devine rapid insignifiantă, episodul se sfârșește, dar noi știm: monstrul este în continuare în mintea ei.
Chiar dacă Stranger Things folosește personajul Vecna ca să transfere metafora tulburării mintale în genul horror și deci să o ascundă, mesajul este în continuare răsunător. Să vă ajutați între voi, să vă ascultați, să vă luați în serios. Tinerilor în general le este adesea greu să știe cum să facă față unor asemenea emoții. Aici trebuie ca adulții să asculte. Și alți tineri de asemenea.
Că poți să împuști, să incendiezi și să mutilezi depresia poate că nu este atât de evident. Și cu toate astea: aici sunt ceilalți care se luptă cu monstrul când persoana acaparată de el nu se mai poate ajuta pe sine. Atârnă în aer, paralizată, pregătită să lase groaza să o ucidă. Ceilalți aruncă cu cocktailuri Molotov, aduc lumină acolo unde este întuneric, împușcă și lovesc și fac totul ca prietena lor să supraviețuiască.
În ultimul episod, Yuri, un contrabandist viclean, trebuie să fie convins să ajute grupul. Unul dintre argumente este că răul nu se oprește la tine sau la mine, că nu știe de granițele statului și ajunge la toată lumea în final - chiar și la nava mamă, fiindcă Yuri e rus. Ce înseamnă asta? Depresia ne poate lovi pe toți și avem nevoie de oameni care să o recunoască, să ne vadă și să ne ajute. Bolile mintale, vrea Stranger Things să spună, trebuie să primească mai multă atenție în societate.
