Te-ai întrebat vreodată ce fel de muzică ascultă oamenii care fac terapie asistată cu MDMA? Probabil că nu. Dacă da... uau, ce minte curioasă ai!
Dar poate că nici măcar nu știi cum arată o ședință de terapie cu MDMA. Să-ți spun.
Acum ceva vreme, VICE i-a luat interviu Petrei Skeffington, profesoară de psihologie la Universitatea Murdoch din Perth și unul dintre primii cercetătorii care fac terapie asistată cu MDMA în Australia.
Pe scurt, în cadrul studiului inițiat de cercetători, pacienții cu simptome severe de PTSD trec prin trei ședințe de pregătire înainte să primească doza de MDMA.
Majoritatea pacienților nu au o experiență neapărat plăcută. Doza de MDMA e suficient de mică și nu are efectele pe care le are ecstasy la petreceri, ci doar îi ajută să se deschidă.
Dar muzica e o parte importantă din ședință – de multe ori, activează rețele neuronale din creier și intensifică experiența.
Dar ce muzică se ascultă la o astfel de ședință? Cum arată playlistul ăla?
„Folosim playlistul MAPS MDMA care e disponibil pe Spotify”, a declarat Skeffington pentru VICE.
„Am făcut niște modificări minore la el, am scos câteva piese care nu ni se părea că se potrivesc. Pe Spotify există și multe playlisturi pentru psilocibină. Fiecare grup de cercetare a împărtășit resursele muzicale cu ceilalți”, a zis ea.
Skeffington spune că muzica a fost aleasă de cercetători care se ocupă cu terapiile psihedelice și, de obicei, e de preferat muzica fără versuri. Se evită piesele prea cunoscute, cu care participanții ar putea avea deja conexiuni emoționale puternice.
„Ședința urmează un traseu. Se începe relativ calm, apoi urmează piese tot mai lungi și mai intense.”
Aceste playlisturi au fost copiate și readăugate de numeroși utilizatori de Spotify.
„Pentru studiile viitoare, mi-ar plăcea să avem mai multe opțiuni, ca pacienții să aibă de unde alege. Poate unii preferă muzică clasică, alții ceva mai new age”, a zis Skeffington.
M-am uitat prin playlist și am hotărât să fac recenzii la câteva piese. Am pus playlistul pe shuffle și le-am ales pe primele cinci.
Hans Zimmer – Reunion (2 din 5)
Ia gândește-te. Zaci pe un pat de spital, în întuneric, cu ochelarii de somn pe ochi, căștile pe urechi și doza de MDMA în creier. Probabil că nu te simți tocmai grozav.
Apoi, deodată, bam! Intră o piesă din Gladiatorul.
Nu mi s-a părut că ar avea un vibe bun, cred că e piesa pe care moare Maximus. Dar poate că asta e ideea, să renunți la ego pe acordurile de chitară și gemetele unei femei. Poate că ideea nu e să te simți bine la sesiunile astea, ci să îți repari problemele, chiar dacă asta înseamnă să te confrunți cu tine însuți.
Hans Zimmer, Gavin Greenway – The Lagoon (3,5 din 5)
Ok, încă una de la Hans Zimmer. De data asta din filmul de război din 1998 The Thin Red Line. Nu l-am văzut. Sincer să fiu, nu mă omor după filme de război, m-am săturat de ele, dar piesa asta chiar are o atmosferă specială.
Un clopot introduce piesa, care continuă cu un cor de călugări gregorieni. La 1:30, devine întunecată, până când synthurile extraterestre introduc secțiunea de corzi care aduc speranță. Se încheie nostalgic. Îmi place. Îmi pot imagina cum vibrează stomacul pe MDMA.
Afro Celt Soundsystem – Colossus (0,5 din 5)
Nu, Doamne. Efectiv NU.
Îmi plac unele piese de la proiectul ăsta (numele insinuează că e un mix între influențe afro și celtice), dar asta mi se pare total nepotrivită pentru o ședință de terapie cu MDMA.
Vangelis – Deliverance (1 din 5)
Asta sună a piesă din aia proastă de pe compilația părinților tăi. Un mix între chitară ritmică de flamenco, synthuri nepământene și cornul ăla cu sunet tipic de Hans Zimmer (pe care îl folosește obsedatul în toate filmele). Mă confuzează. Nu-mi place. Nu vreau să ascult chestia asta niciodată. Ah, și e dintr-un film de Ridley Scott, 1492: Conquest of Paradise.
Peter Kater, R. Carlos Nakai – Lakota Flute Song (4 din 5)
Am realizat că multe cântece din playlist sunt din filme. Piesa asta e dintr-o miniserie documentar despre experiențele nativilor americani în timpul expansiunii Americii. Tot soundtrackul e descris ca fiind profund și sensibil, iar piesa asta nu face excepție. Nu are alte instrumente în afară de acest flaut, ceea ce e superb. O piesă minimalistă și introspectivă, care mă face să mă gândesc la munte.
Concluzia
Sinceră să fiu, cred că persoana care a creat lista e mare fană a filmelor cult. Și cumva are sens.
Cum zicea și Skeffington, piesele instrumentale sunt mai potrivite decât cele cu versuri. Iar piesele din filme tind să trezească emoții puternice. Deci înțeleg.
Dar dacă ar fi să aleg, aș mai băga niște piese de Brian Eno, poate și „Song on the Beach” de la Arcade Fire și „Ala” de Joep Beaving. Dar astea sunt doar preferințele mele personale, eu nu sunt om de știință.
Fiecare piesă din playlist se joacă cu diverse stări emoționale și trece de la un volum mai mic la unul mare sau invers, deci bănuiesc că scopul e să te ducă într-o călătorie emoțională diversă. Pe mine m-au dus într-o astfel de călătorie și fără să iau MDMA.
