Cătălin Oprișan
Imensul George Enescu, compozitorul, dirijorul, pianistul, violonistul, creatorul, ”Oedip”, ”Poema Română”, ”Rapsodia Română”, geniul, fusese chemat la Comisariatul Poporului. După cel de-al Doilea Război Mondial, țara nostră mustea de bolșevici.
Nu l-au invitat să ia loc, de paharul cu apă nici nu putea fi vorba. L-au lovit cu „tovarășe Enescu”, i-au spus că fusese prieten cu toate personalitățile de „dinainte”, că avea pașaport cu stema regală, că deținea câteva proprietăți și că orânduirea se schimbase.
Dar, dacă era de acord să se pocăiască, să se desprindă de „rău”, de chiaburi, de regaliști, să facă o poză și să spună câteva rânduri înălțătoare, ei, comuniștii, îl iertau. Ștergeau cu buretele tot, îi mai lăsau o vilișoară, gata, rămâneau prieteni!
„Părinții mei, care proveneau fiecare din familie de preoți ortodocși, se rugau cu ardoare și plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881... Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic”.
Zice-se că Enescu a suferit, atunci, un infarct. I-a scuipat și a urlat la ei: „Mă, am iubit imens țara și asta e tot ceea ce primesc?”. În noiembrie 1939, după ce marea urgie plecase la drum, donase Președintelui Consiliului de Miniștri din acel moment 100.000 de lei, „pentru apărarea patriei”.
Comuniștii nu s-au lăsat impresionați. Pe 23 octombrie 1949, cel mai mare om de muzică din istoria noastră era scos din Uniunea Compozitorilor, unde nu mai rămânea nici măcar simplu membru!!!
Au emigrat în Statele Unite, apoi s-au stabilit la Paris. „Au”, adică el și a sa soață, Maruca Cantacuzino – Enescu, mama unui faimos as al aviației noastre, „Bâzu”. Se căsătoriseră în 1939, dar dragostea era unisens, fosta doamnă Rosetti se găsea mai mereu plecată din relație.
N-a mai putut atinge clapele pianului. Nici măcar o secundă!
Anii trecuseră. Marcel Mihailovici și Yehudi Menuhin observaseră că starea de sănătate a maestrului se degradase. Băieții trăseseră sforile să se mute în Valle-aux-Loups, într-un castel de-ale lui Chateaubriand, dar Enescu refuzase: Maruca iubea „Orașul Luminilor”, unde să plece? Nu ajunge acasă la romanticul franțuz, ci pe... strada sa, la numărul 14. Aici e hotelul „Atala”, ținut de un român, Florescu. Menuhin pune o vorbă și totul e rezolvat.
Compozitorul, ajuns la aproape trei sferturi de secol de viață, e șubrezit: spondiloza îl chinuie de multă vreme, al doilea atac cerebral l-a țintuit la pat. Florescu, patronul, plânge de fiecare dată când îl vede. I-a urcat la etaj un pian cu coadă, în amintirea momentelor când Maestrul îi dădea bilete, în primul rând, la Ateneu. Geniul n-a apucat, însă, să-i atingă, niciodată, clapele.
E 1 mai 1955. E vizitat de către Elisabeta de Bavaria, regină a Belgiei, soața lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Simte că sfârșitul e aproape. Sună după violonistul Serge Blanc, îi lasă veste să fie atent. Peste două zile, francezul cu origini românești șade pe marginea patului muribundului.
Întreabă, timid, infirmiera, dacă Enescu îl aude, dacă pricepe ce se vorbește în încăpere. „Est-ce qu’il est encore lucide?”. I se răspunde cu o viteză cosmică: „Luci... de Lammermoor”. Deși bolnav, cu aripa morții dându-i târcoale, Enescu are mintea limpede, face aluzii la celebra piesă a lui Donizetti!
Nu-i cea mai clară imagine, dar să nu ne fie teamă s-o privim: este ultima fotografie cu George Enescu în viață!
Un cardiolog, plătit de Florescu, vine de-l consultă. „Nu zilele, ci orele îi sunt numărate!”. George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienții hotelului jurară, a doua zi, de dimineață, că un lătrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul. Pare o scenă dintr-un film, dar Mutzerli, câinele credincios, îi fusese singurul suflet aproape...
Vestea s-a răspândit. Un băiat cu părul uns cu briantină a apărut din nimic. Corneliu Bedițeanu, agent de securitate. A încercat, în franceză, un text, ceva de genul „Se știe că domnul George Enescu a fost patrimoniu al statului român”. A dat de înțeles că trupul său trebuie repatriat.
Florescu a vrut să-l bată, a intervenit Maruca. I-a spus lui Bedițeanu că statul român îl deposedase de toate bunurile, că suferise enorm pentru despărțirea forțată și că lăsase, prin testament, dorința de a repausa în Franța. Punct! E scandal ca-n comediile negre, Florescu e convins că securistul îi va fura sicriul, îl păzește dormind lângă el, iar Bedițeanu e expulzat din patria lui Voltaire.
Pe 7 mai 1955, marele George Enescu e coborât la cele veșnice în cimitirul parizian „Père Lachaise”, la un arcuș distanță de mormântul lui Georges Bizet.
Asemenea lui Scipio Africanul, patria, nerecunoscătoare, nu avea să-i aibă rămășițele pământești. Nici atunci, nici azi!
