Mama mea a fost bătută sistematic, în copilărie, în fiecare zi, de tatăl ei, bunicul meu. Venea forma de viață acasă, era probabil supărat că nu reușise să agațe ceva la crâșmă, răsturna masa și se apuca să le lovească pe mama, pe sora ei și pe bunica mea cu sucitorul sau cu diverse linguri. Apoi, iarna le scotea în curte, le uda și le bătea cu furtunul. Își stingea țigările pe degetele lor, le lovea în public, la masă cu tovarășii lui din armată, ca să le arate cine e șeful în casă. Arunca după ele cu fierul de călcat încins, se amuza să le stropească cu cerneală dacă își luau îmbrăcăminte nouă, iar pasiunea lui cea mai mare era să le toarne o oală de apă în cap înainte ca ele să plece de acasă la școală sau la birou. Așa se distra.
Aceste bătăi zilnice au făcut ca mama să sufere de tulburări de natură psihiatrică și tulburări de adaptare și funcționare. Avea des coșmaruri din care nu se putea trezi, era permanent urmărită de o frică ce o paraliza. Când eram eu în anul doi de facultate, a lăsat un bilet în care ne spunea să nu o căutăm. A plecat de acasă. Am găsit-o după o jumătate de an la o mânăstire. Ne-a zis că trebuia să își găsească liniștea. Din păcate, nu a găsit-o niciodată, nici măcar în ziua când a murit.
Am crescut cu sentimentul că nu îi pot oferi ajutor mamei, toată viața mea de adult a fost marcată de vinovăție și regret. O perioadă, am abandonat salvarea ei, fiindcă nu știam ce să fac, cum să o conving să accepte ajutor medical și psihiatric. Mie, la rândul meu, mi-au trebuit ani de terapie ca să-mi înțeleg frustrările, care, culmea, au crescut în mine pornind de la comportamentul unei femei abuzate, care aproape că se transformase, la rândul ei, în abuzator.
Cunosc cel puțin două femei care au fost arse cu fierul de călcat de părinții lor și bătute la sânge de parteneri.
Din păcate, violența domestică și traumele care vin la pachet cu ea sunt în prea multe cercuri, apartamente, case, grupuri chiar elitiste, o rutină.
Mama a avut ghinionul, când era copil, că trăia într-o societate unde fetele și femeile erau doar soția cuiva, fiica cuiva sau apendicele cuiva. Bunica mea nu avea identitate, era doar soție de locotenent. Nimeni nu îi cunoștea prenumele, Anișoara. Doar numele de remorcă, soția tovarășului locotenent.
Și al doilea ghinion, că a trăit într-o societate unde nimeni nu te auzea dacă erai fată sau femeie. Când mama s-a angajat prima dată, l-au chemat pe taică-su la locul de muncă, pentru a garanta pentru ea că e „fată cuminte”.
Suntem în luna mai. Ziua femeii a trecut. Și a mamei.
Dar violența domestică nu a dispărut. Încă.
Dar poate cu noi a început generația care va face ca aceste aberații sociale să nu mai existe.
