Asemeni lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu se trăgea, prin al seu bunic, Preda, din Marga cea Bătrână, sora lui Neagoe Basarb, respectiv, din linia Craioveștilor de la Strehaia. De crescut, crescuse în casele postelnicului Constantin Brâncoveanu și scăpase, la numai un an de viață, de răscoala seimenilor, când o slugă ageră la minte îl substituise cu un pui de țigan, pentru a nu fi capturat. Urcase, rapid, în ierarhia boierească, fiind paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și, mai apoi, logofăt.
La 1674, Brâncoveanu făcu nuntă cu Marica, fiica lui Neagoe, postelnicul din Vai-de-ei, fiul domnului Antonie Vodă din Popești, stat pe scaun vreo trei ani, și a jupânesei Ilinca. Dimpreună aveau să aibă 11 copilași, dintre care șapte fete și patru băieți.
La 28 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu suie pe tronul Țării Românești, după ce fostul staroste, Șerban Cantacuzino, pierise, la doar 54 de ani, în condițiuni neclare. Domnia sa e una plină de paradoxuri: lungă, de înflorire culturală, de dezvoltare a vieții spirituale, de ctitorii religioase și apariții de stil arhitectural eclectic, dar și de sume enorme trimise către Înalta Poartă, pentru siguranța scaunului. Turcii prinseră chiar a-l alinta „Altin Bey”, adicătelea „Prințul aurului”.
A dat informații habsburgului, dar nu i-a devenit vasal. N-a acceptat să găzduiască 15.000 de austrieci la el în ogradă, vreme de șapte luni. După pacea ruso-turcă de la Karlowitz, din 1699, Brâncoveanu s-a uitat pe geam și a început să întrevadă posibilitatea declanșării unei mișcări antiotomane, aliindu-se cu rușii. Era clar că puterea ienicerilor în partea aceasta de Europă slăbise mult și poate venise momentul să bată fierul cât era cald. Dar turcul a mirosit ceva și l-a chemat, la Constantinopole, să dea cu subsemnatul. Brâncoveanu s-a prezentat cu mulți bani și, în loc să-l certe, turcii i-au acordat scaunul, pe viață, în 1703. Cantacuzinii nu puteau șade cu mâna-n sân. Treptat, Petru cel Mare al Rusiei, hanul tătar, Mihai Racoviță, chiar și Dimitrie Cantemir, ca să nu mai scriem de Nicușor Mavrocordat, i-au devenit dușmani și prinseră a croșeta intrigi la Poarta Otomană. Spahiii îl bănuiau că are mari averi, trebuiau să pună mâna pe ele.
Mazilirea din primăvara lui 1714, chiar de Buna Vestire!
Și vine primăvara lui 1714. Turcii încep să-l acuze direct de nesupunere. Pe 8 martie, vodă Brâncoveanu vine de la Târgoviște și trage, pentru ultima oară, la Palatul Mogoșoaia, a sa ctitorie din 1702. Apoi, pe 24/25 martie, este mazilit. Mustafa aga, vechiul său prieten, e cel care-l saltă și-l duce, cu familia, la Stambul, ascunzând, astfel, adevăratul motiv pentru care venise degrab’ la București.
Brâncovenii sunt închiși la Fornetta, la Edicule, apoi la Groapa Sângelui. Sunt torturați crunt, pentru a spune unde au ascuns diamanticalele. Într-o casetă a Doamnei Marica sunt aflați, pitulați, peste 1.000.000 de taleri. Pentru că nu mai suportă, Constantin permite cerberilor să ridice, de la Veneția, din conturile sale, 400.000 de taleri. Chinul durează din 17 aprilie, când ajung în măreața metropolă, și până pe 15 august 1714, pentru creștini, Sărbătoarea Adormirii Maici Domnului.
La mijloc de Gustar, voievodul Constantin Brâncoveanu adună 60 de ani de viață. Sultanul Ahmed al III-lea vrea să-și demonstreze forța, umilindu-l pe domnitorul Țării Românești în fața unor demnitari, ambasadori din Rusia, Germania ori Anglia. „Monarhul Cultural”, cum i se zicea, dimpreună cu cei patru băieți ai lui – Constantin al II-lea (născut la 1683, căsătorit cu Anița, fiica boierului moldovean Ioan Balș, au un băiețel, Constantin al III-lea Brâncoveanu), Ștefan (născut la 1685, căsătorit cu Bălașa, fiica boierului moldav Ilie Cantacuzino, au o fiică, pe Maria), Radu (născut la 1690, urma să se însoare, chiar în 1714, cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, dar, din cauza adversității dintre cele două familii, cununia n-a mai avut loc) și Matei (născut la 1702, după unele izvoare, 1700), dar și cu al seu cumnat, Ianache Văcărescu, care, ca om de încredere al domnitorului, a spus că el nu se dezice de acesta – suferiseră mult: întinși pe roată, cu capetele strânse în cercuri de metal, arși cu fierul înroșit, înțepați în mâini și în picioare, cu bărbile și unghiile smulse. Zi de zi le fusese promisă eliberarea, singura condiție fiind lepădarea de Hristos.
„Duminică, 15 august, de dimineață, s-au tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor și unui boier care-i era vistier”... Așa-și începe descrierea cruntei execuții a Brâncovenilor Andrea Memno, plenipotențiar venețian la Constantinopol, obligat să asiste...
„Încă de dimineață, Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc și veni la seraiul zis foișorul Jalikiacs, pe canalul Mării Negre, în fața căruia era o piață mică, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei batru băieți ai lui și pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi, unul lângă altul, la oarecare depărare, un gâde le-a scos căciulile din cap”, scrie Memno. Sunt în cămeși albe, lungi, cu picioarele goale. Nouă capete de acuzare, citite cu voce tare, unele dintre ele redactate ironic și mincinos: unul spune că Brâncoveanu a cumpărat, de la Viena, instrumente muzicale atât de scumpe, încât nici marele sultan nu și le permite!
Cei șase au vreme de o rugăciune creștinească. Apoi, muftiul le prezintă ghiaurilor oferta venită de la stăpânul Înaltei Porți: se vor lepăda de legea lor cea creștinească, se pot turci și sunt iertați, ori, de nu, securea va cădea peste capetele lor. „Glasul cel înăbușit de credință al bătrânului Brâncoveanu răsună și zise înspăimântat de o asemenea insultă: <<Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut! Să nu ne pierdem, însă, sufletele. Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte! Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și ce moarte de ocară a murit!>>”. Toate acestea sunt redate de Anton-Maria Del Chiaro, din Florența, fostul secretar pentru limbile apusene, secretar al domnului.
Ahmed, auzind iste vorbe, se făcu precum un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Doamna Marica e acolo, la doi pași. Își pierduse fiica, pe Stanca (1676 – 1714), chiar în luna martie, cu puțin înainte de mazilire, care, aflată pe patul de moare, își visase tatăl în lanțuri, lucru considerat, de familie, drept o premoniție. Acum, soțul, cei patru băieți, precum și fratele, sunt sus, pe eșafodaj….
Gâdele ridică securea și capul marelui vistier Ianache Văcărescu căzu primul. Apoi, Constantin, 31 de ani, Ștefan, 29, Radu… „Beizadeaua Mateiaș, de numai 12 ani, văzând atâta sânge de la frații săi și de la Văcărescu, se ruga de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc”, mai scrie venețianul. Dar Brâncoveanu, cu lacrimi în ochi, urlă: „Mai bine mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ”. Atunci micuțul țipă și el: „Vreau mor creștin! Lovește!”
În urmă, ucise și pe Brâncoveanu.
„O, Doamne! O, Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu, Excelență. Ceea ce am văzut… Mă întreb: putut-a fi de față cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș tânăr tinerel rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului… pentru a-l îmbrățișa”, își termină epistola Andrea Memno.
Gâdele, mânjit de sânge de creștin, face un salut și se retrage. Memno are lacrimi în ochi. Ahmed îl privește și spune că regretă ce a făcut. Din păcate, e prea târziu… După execuție, capetele sunt purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile sunt rămase la locul execuției, de unde sunt aruncate, spre seară, în mare, în apele Bosforului. Niște pescari greci găsesc doar părți din trupuri, pe care le duc în curtea catedralei patriarhale. În lucrarea „Cronica românilor și a mai multor neamuri”, scrisă la 1811, istoricul Gheorghe Șincai scrie: „Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat (n.a. – învelite și acoperite cu pământ), pentru a fi ascunse la Patriarhie”.
50.000 de galbeni pentru eliberare
Doamna Marica se află închisă, cu nora și cu nepotul ei la Fornetta, vreme de șapte luni. Apropiați ai Brâncovenilor strâng, în țară, 50.000 de galbeni, pentru eliberare. Suma ajunge la turci, dar Constantin și Ștefan Cantacuzino fac tot posibilul ca femeia să fie, în continuare, surghiunită. Din închisoare, Doamna Marica poruncește unor apropiați ca, în mare taină, să îngroape trupurile în Mănăstirea Maicii Domnului „Kamariotisa”, de pe Insula Halki, cea zidită de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul, și refăcută de Constantin Brâncoveanu. Cu doisprezece ani înainte de sfârșitul seu mucenicesc, voievodul român dăruise acestui lăcaș monahal o danie de șase mii de bani de aur, iar celor ce veniseră să ia dania, încă o mie de bani de aur….
Doamna Marica ajunge, la început de 1715, la Kutahya, în Anatolia. După moartea marelui vizir Ali Pașa, la 1716, se va întoarce în țară, dimpreună cu noul domn învestit de turci, Ioan Mavrocordat. Este momentul în care fosta Doamnă a Țării Românești începe recuperarea moșiilor și a proprietăților pe care le deținuse.
În 1720, pe 10 iulie, văduva aduce trupurile (n.a - sau doar trupul) la București și le înmormântează la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, ctitoria domnului. Vremurile - tulburi în continuare, lespedea nu-i inscripționată, pentru ca turcii să nu afle ce și cum, însă Marica notează detalii pe candela de argint, toate acestea urmând a fi descoperite la 1914. „Această candelă ce s-au dat la Sf. Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod și iaște făcută de Doamna Măriei Sale, Maria, care și Maria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși să i se odihnească oasele, Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”. În mormântul a cărui piatră de acoperământ nu are nicio inscripție notată a fost coborâtă, la cele veșnice, și Doamna Marica, la 1729.
Pentru că nu există date precise despre ceea ce s-a petrecut cu trupurile celor patru copii, dar nici cu cel al vistiernicului Văcărescu, se crede că numai cel al domnitorului a ajuns la București, astfel că ceilalți cinci par a nu avea mormânt.
Sfinții Mucenici Brâncoveni sunt canonizați de Sfântul Sinod în ședința din 20 iunie 1992, când s-a hotărât ca „de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu sfetnicul Ianache, să fie cinstiți cu sfinții, în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-I cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii noastre”.
Astfel, Mateiaș Brâncoveanu, decapitat la numai 12 ani pentru că n-a vrut să lepede legea creștinească, a devenit cel mai mic… sfânt din tradiția noastră.
