Marina Hociotă a rămas făr’ de tată la 12 ani. Omul s-a stins bolnav de gută. Mulți spuneau că asta e boala regilor, dar familia sa era una sărmană, din Săliștea Sibiului (n.a. – o așezare mică, ce a dat României... 11 academicieni!!!), acolo unde se născuse în august 1896. A avut două certificate de naștere, unul în maghiară, cu numele de Marianna, altul românesc. Sunt vremuri tulburi, autoritățile austro-ungare încep să interzică limba română în școli. Termină clasa a IV-a primară, cu calificativul „bine” la toate materiile. E momentul în care ciobanii din jurul ei au sfătuit-o să treacă munții în căutarea unei vieți mai bune. A ajuns la Văratec, la faimoasa Mănăstire, despre care unii spuneau că era cea mai mare din țară, după numărul de maici adăpostite.
Mătușa ei, Maica Melania Cruțiu, aflată aici, a avut grijă de ea, așa că și-a terminat studiile și, la 18 ani, a devenit călugăriță, luându-și numele monahal de Mina. Noviciatul a durat patru ani. Fotografiile din acea vreme ne arată o tânără frumoasă, cu trăsături fine, chiar distinse. Un chip luminos.
Suntem în 1914, când izbucnește Întâiul Război Mondial. În primii doi ani, când Regatul României este, încă, neutru, Crucea Roșie organizează cursuri speciale de asistență în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstire. Tânăra călugăriță se înrolează voluntar. „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin”, avea să declare, peste ani, Maica Mina. În mai 1916, Ministerul de Război începe să pregătească mobilizarea generală. Călugărița ajunge la spitalul comitetului regional de acțiune de pe lângă Prefectura Tecuci, unde lucrează, inițial, ca asistentă. Țara noastră e în război, când cere să plece pe front, direct în tranșeele din prima linie! „Aveți obligațiunea ca, imediat ce din publicațiuni sau trâmbițări, veți afla că s-a ordonat mobilizarea, să vă prezentați la Comitetul Regional de Acțiune”, scriau ziarele. Ajunge în fața colonelului C.I. Vicol.
Măicuța, în mijlocul răniților din Primul Război Mondial
„S-a remarcat în perioada Războiului Sfânt de Reîntregire Națională prin curajul și tenacitatea de care a dat dovadă, participând alături de ostașii români la Războiul de Eliberare Națională. A luptat din prima zi și a oferit asistență medicală ostașilor răniți”, declara, pentru „Adevărul”, istoricul Cornel Popescu. Ajunge chiar la Bătălia de la Mărășești, după ce trecuse prin spitalul de campanie de la Oituz. Avea părul tuns scurt, ca un soldat, purta uniformă militară, pentru că primise acest drept prin autorizția 617/1916. În timp ce urcă muribunzii într-un tren, pentru ca aceștia să fie transportați fie la spitalul din Vaslui, fie la cele din Iași, schijele unui obuz o rănesc, la picior, destul de grav. Coapsa stângă îi este afectată, așa că e la un pas de amputare, dar un medic se opune, iar stângul îi este salvat în urma unei operații destul de complicate. Oamenii sunt impresionați de cunoștințele sale medicale. Îi propun să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de marele Dimitrie Gerota. „Cu toate acestea, după ce s-a vindecat și a fost externată, s-a reîntors pe front, pentru a acorda asistență medicală răniților. Trebuie spus că la Mărășești a ajuns chiar să coordoneze asistentele medicale de pe trenurile ce plecau spre Iași”, mai povestește istoricul Cornel Popescu. Regele Ferdinand I a decorat-o cu „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918”. Și-a adus aminte de orașul moldav, așa că în momentul izbucnirii epidemiei de tifos exantematic a decis să rămână la spitalul de acolo. Zice-se că profesorul Gerota a luat-o pe după umeri și i-a spus: „Stai aici, la noi, după dumneata n-are cine să plângă!”.
Când lucrurile s-au mai liniștit, s-a întors la Văratec cu conștiința împăcată.
„Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții... pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să îi ajutăm în suferință... Ne-am îndeplinit datoria nu ca niște oameni, ci ca niște ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultare până la capăt, la terminarea războiului”. Maica Mina
Regele Ferdinand, Întregitorul, îi acordă și „Steaua României”, doar trei femei bucurându-se de o asemenea cinste: Smaranda Brăescu, prima femeie-parașutist, Ecaterina Teodoroiu – eroina de la Jiu, precum și Maica Mina Hociotă, cele din urmă având gradul de sublocotenent.
În 1923, după decesul mătușii sale, Maica Mina simte că nu-și mai găsește locul la Mănăstirea Văratec. Se mută la Nămăiești, în Argeș, apoi face cerere către Patriarhul Miron Cristea, care acceptă ca ea să se înscrie la Institutul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta” din București.
Când cea de-a doua mare conflagrație a Omenirii începe să muște, Maica Mina are 45 de ani. E mobilizată din nou, ajungând la spitalul din Câmpulung Muscel. E membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România”, precum și a „Corpului luptătorilor naționaliști”. Grație experienței sale, ajută la trierea și la tratarea răniților.
Maica Mina și unul dintre brevetele sale
Anii trec. Maica Mina e decorată și de către autoritățile comuniste (n.a. – lucru destul de rar întâlnit, cunoscându-se faptul că acestea aveau o oarecare... reticență față de cei care primiseră medalii în perioada Regalității), în 1968, la Jubileul luptelor de la Mărășești, chiar pe platoul din fața Mausoleului. Primește Medalia „Virtutea Ostășească” – Clasa I, alături de alți veterani din Primul Război Mondial.
Acolo, în chilie, primea sute de scrisori de la cei pe care-i salvase și care, acum, aveau o familie. Se stingea la 81 de ani, în iulie 1977, la Mănăstirea Nămești. Mulți spuneau că poate fi considerată o a doua Ecaterina Teodoroiu, cu fapte la fel de importante, doar că mai puțin vizibile.
„E un exemplu bun de devotament monahal pentru cauza Patriei. Este un exemplu grăitor pentru modul cum şi-a înţeles monahismul românesc misiunea lui spirituală: nu pentru izolare şi individualizare, ci pentru slujirea aproapelui şi a Ţării. În vremuri de linişte s-au bucurat de tihnă şi şi-au împărţit devotamentul între rugăciune şi muncă; în vremuri de restrişte s-au regăsit dintr-odată, laolaltă cu ceilalţi cetăţeni, gata să facă totul pentru libertate, pentru demnitate, pentru independenţă“.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului
