1883
Colo, în „Casa Capșei”, fumu-i gros de-l tai cu drujba. Mușterii mulți, te treci pe-o listă de vrei a prinde loc mai pe seară, la o masă, cu a ta domniță. Se bea, se râde. Călindarul de pe perete are foaia ruptă la 20 Octomvrie 1883.
Dintr-un colț, de unde până atunci stătuse liniștit, un bărbat așa, să zici pe la un 30, poate 30 și ceva de ani, trage un scaun, suie pe el și, agitând un revolver de-l aveau oamenii ăia prin cârciumă, de decor, prinde a urla: „De pistolul meu va muri Majestatea Sa! Așa, să se știe! De pistolul meu, e clar?”
Se zborșește la un tablou al lui Carol I. Se lasă cu zarvă mare, frații de chermezuială vor să-l scoboare de pe monument, dar omul se zbate ca guguștiucu-n traistă.
Vin jăndarii, e adus cu picioarele pe pământ și cărat, degrab’, la baia lui Mitrașevschi. I se aruncă pe trup apă opărită, peste picioare-i trece un sloi, doar-doar și-o reveni în simțiri.
N-au succes. Comisarul Niculescu îl târăște la sanatoriul „Caritatea”, al doctorului Șuțu, unde, după spusele marelui George Călinescu, „se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”. „Pacientul” e Mihai Eminescu, cea mai luminată peniță a noastră din toate timpurile.
Anul e 1883. Atunci a zămislit, printre altele, „Luceafărul”, „Glossă”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Somnoroase păsărele”, „Mai am un singur dor” ori „Criticilor mei”.
1884
Epuizat după perioada 1877 – 1883, când fusese patriarhul ziarului conservator „Timpul” (dacă ai timp, iubite cititorule, rogu-te, poți arunca un ochi către primul cat al clădirii de vis-à-vis de magazinul „Victoria”, din București, acolo era sediul gazetei și acolo a trebăluit genialul) și muncise pe brânci, Eminescu cedează, treptat.
E depistat, la Viena, cu sindrom bipolar, la sanatoriul de la Oberdöbling. Pe 26 februarie 1884, Eminul pleacă în Italia. Pentru că nu are nico sursă de venit, îi scrie bunului său prieten, Alexandru Chibici-Reveneanu: ”Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic, M. Eminescu”.
Sandu dă vorbă către Titu Maiorescu, zămislitorul ”Junimii”. Omul, membru fondator al Academiei Române, se apucă să-i vândă niște „Poesii”, întreabă colo și colo, deschide uși zăvorâte și face rost de 1.500 de lei.
Poetul se simte umilit de această milă, dar, pentru că nu-și mai cumpăra haine și dormea prin locuințe insalubre, e nevoit să accepte.
Anul e 1884. Atunci a zămislit, printre altele, „Diana” sau „Din noaptea”...
Mormântul lui Eminescu din Cimitirul „Bellu” din București
1885
Cu ajutorul junimiștilor, prinde un post de sub-bibliotecar la „Centrala” din Târgul Ieșilor. Salariul e mizer. Îl bea pe tot. E neîngrijit, nu notează cărțile, se ia, aiurea, de domnițele de pe stradă. Doarme într-o șură din hanul lui Petrea Bacalu.
„O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”, îi așterne câteva slove aceluiași prieten, eternul Chibici-Reveneanu. Predă geografia și chiar statistica, la o școală. A.C. Cuza și I. V. Morțun nu-l lasă la ceas de greutate.
Organizează două concerte caritabile, adună 2.000 de lei. Orgolios, Eminescu n-ar vrea să-i accepte, dar are de ales? „Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de rușine și de deznădejde”, scrie Călinescu.
Anul e 1885. Atunci a zămislit, printre altele, „Sara pe deal”.
1886
Elevii din Botoșani aud de chinurile sale, de toate felurile. Cei de la Școala de Pictură ies în stradă, prind a striga „Un gologan pentru Eminescu, un gologan pentru Eminescu!”. Adună câte ceva.
„Botoșănenii, zgândăriți în orgoliu, alcătuiesc, și ei, un comitet. Frații Vlădicescu dau o serbare, fac rost de 700 de lei, sumă ce îi este încredințată lui Em. Leonescu, profesor de liceu și casierul unei societăți locale, spre a-i emite, lunar, poetului, câte 100 de lei”, scrie Nicolae Iosub în „Mihai Eminescu la Botoșani”.
Poetul vine regulat la început de lună, se așează la coada de la casa de economii, completează o fișă și, umil, se face nevăzut, cu banii în buzunar.
Anul e 1886. Atunci a zămislit, printre altele, „Nu mă-nțelegi” sau „La steaua”.
Din 1883, până la finalul vieții, cu o singură excepție - salariul de sub-bibliotecar - Eminescu a trăit din mila celor care l-au cunoscut
1887
Primăvara îl găsește la Mănăstirea Neamț, unde se deschisese o bolniță pentru cei bolnavi psihic. Se întoarce la Botoșani, la sora sa, Harrieta, care, cu toate că e suferindă, are grijă de el. 60 de intelectuali botoșăneni se adună, redactează o scrisoare, o semnează fiecare și o trimit către cei din Consiliul Județean.
În memoriu deplângeau soarta lui Mihai Eminescu, cerând acordarea unui ajutor bănesc. Da, marele poet intrase în al cincilea an fără o leafă solidă, sigură, deși pare greu de crezut! Consilierii nu vor să-i ofere nici măcar un gologan din partea statului.
Se ajunge până la prefectul Boldur – Lățescu și doar când acesta bate cu pumnul în masă, se aprobă suma de 120 de lei, „ajutor lunar”. Eminescu va vedea, însă, doar 100...
Anul e 1887. Atunci a zămislit, printre altele, „De ce nu-mi vii” ori „Kamadeva” sau „Serenadă”, traducerea din Victor Hugo.
1888-1889
Jupâneasa Cornelia Emilia, o femeia autodidactă, bogată și pasionată de cultură, începe să aibă grijă de nefericit. Îi plătește toate tratamentele de care are nevoie, îi mai „uită” prin buzunare niște bani. Elevii îl venerează peste tot în Moldova, dar cât pot strânge și ei? Netratat corespunzător, sufletul său începe să pâlpâie.
În el se pompează, aiurea, mercur. E hrănit rău, precum se obișnuiește la spitale, și lăsat în pragul celor mai omorâtoare griji în privința viitorului. Firul vieții celui mai mare poet român se rupe în miez de vară, 1889.
Una dintre cele patru imagini cunoscute cu Eminescu
Gata, piesa, o dramă, e jucată, cortina trebuie să cadă! Ba nu, mai zăbovim doar cât o fâlfâire de aripă. Ce e acolo, în buzunarul halatului cu care niște muritori îl îmbrăcaseră, în nesăbuința lor, pe Zeus cel din Olimp, la „Caritatea” doctorului Șutu? Uite un carnețel!
Pe ultima pagină e o poezie. Versurile-s calde, frig, Eminul le-a plăsmuit cu doar trei ore înainte de a pleca într-o lumea mai bună:
”Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Niște cetăți
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăți
Orice noroc
Și-ntinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
