În urmă cu câteva zile, echipa națională de nevăzători a reușit o performanță la care selecționata antrenată de Cosmin Contra doar visează: calificarea la Campionatul European de Fotbal. Cum noi, țară în care autoritățile nu dau prea mare importanță sportului pentru persoanele cu dizabilități, are o echipă națională de nevăzători abia din 2013, rezultatul e și mai surprinzător.
La fel ca-n fotbalul pe care-l vezi zilnic la TV, cel pentru nevăzători se joacă c-o minge, pe goluri și la două porți. Însă asemănările se opresc aici. Meciurile se desfășoară pe terenuri de dimensiuni reduse, cu porți mai mici, o echipă are în componență cinci jucători (patru nevăzători + portarul, fără dizabilități de vedere, cu rolul de a-și dirija colegii), iar o repriză durează 20 de minute.
De la înfrângeri la nivel continental, în ciuda condițiilor modeste
La ora asta, în România există un singur teren de joc adaptat pentru nevăzători, omologat de International Blind Sports Federation (IBSA), Federația Internațională de Sport pentru Nevăzători). Se află la Buftea și a fost construit cu sprijinul Federației Române de Fotbal. În rest, fiecare joacă pe unde apucă, deși există promisiuni vechi că infrastructura se va îmbunătăți. Sorin Lăpădatu, care este atât antrenorul echipei naționale de nevăzători, cât și omul responsabil cu sportul la Asociația de Nevăzători din țară, explică:
„Dacă stai după Guvernul României, nu se face nimic foarte repede.”
Lăpădatu mi-a povestit la telefon, din Italia, unde se afla la un concurs de șah pentru orbi, începuturile naționalei. În 2013, IBSA și UEFA au investit bani în țările în care nu se juca fotbal pentru nevăzători. Au venit în România, au explicat regulamentul, au adus și mingile cu clopoței. După o scurtă selecție, s-a format echipa, care a debutat anul următor, contra Germaniei.
De la primul meci, un 0-10 în care „nu puteam sta în ghete, nu nimeream poarta și nici nu stăpâneam bine regulamentul”, România a ajuns în prezent să se bată de la egal la egal cu nemții, mai spune Lăpădatu. Ai noștri au progresat vizibil, iar în 2017 s-au calificat în premieră la Campionatul European, pe poziția a noua, reușind inclusiv o remiză memorabilă cu Franța, pe atunci vicecampioană continentală.
În schimb, jucătorii români nu sunt profesioniști. Pentru toți primează locurile de muncă, deoarece nu câștigă niciun ban din fotbal. Unul dintre ei este IT-ist într-o corporație, altul lucrează la tipografie, câțiva sunt maseuri (meseria de bază a nevăzătorilor), în timp ce doi sunt profesori. Unul dintre fotbaliștii care a jucat în meciurile de calificare nu va participa la European, pentru că e prins cu jobul, la o bancă de investiții din Germania.
Căpitanul e îndrăgostit de Maradona și Liverpool
Mihai Nistor, căpitanul echipei naționale, care predă la Liceul pentru Deficiențe de Vedere, e nevăzător de la opt ani. Născut în 1979, a jucat fotbal de mic, la bloc, cu vecinii. Tot atunci s-a îndrăgostit de fotbaliștii Diego Maradona și Gică Hagi și de clubul Liverpool.
După ce și-a pierdut vederea, a continuat să joace. „Pe atunci, nu știam de mingea cu clopoței, căutam alte variante care să facă zgomot. Conserve umplute cu pietricele, mingi în pungă”, povestește căpitanul. În același timp, a început să asculte meciurile, la TV sau la radio, bazându-se pe amintirile copilăriei. Tatăl său și prietenii i-au povestit mereu fazele cele mai spectaculoase.
În 2007, a descoperit mingea cu clopoței și tot atunci a început să viseze că va juca fotbal în cadru organizat. „Am aflat că există posibilitatea de a juca oficial, dar a trebuit să aștept până în 2013, când a pornit primul proiect de fotbal pentru nevăzători din România”, îmi povestește Mihai Nistor la telefon.
A debutat în mai 2014, la un meci cu Germania, care rămâne și astăzi cea mai frumoasă amintire a lui, în ciuda înfrângerii drastice a „tricolorilor”. În tricoul echipei naționale a trăit și momente grele. „Cel mai dificil a fost înfrângerea cu Italia de la prima ediție a Campionatului European. Dacă băteam, ne clasam printre primele opt, însă am intrat cam prea încrezători pe teren și am pierdut”. Dar, pentru el, să joace pentru România e „o mândrie și o onoare, să auzi imnul țării e o senzație de nedescris”.
Nistor este mijlocaș, iar calitățile sale sunt pasele, combativitatea, capacitatea de efort și șuturile puternice. Se antrenează alături de coechipierii săi din națională, pe care-i cunoaște încă din copilărie, de la școlile de nevăzători, de câteva ori pe an, în stagiile de cantonament de dinaintea turneelor. În rest, se pregătește singur, în timpul liber, la fel precum colegii săi.
Nasul spart, cel mai des accident în fotbalul pentru nevăzători
Antrenamentele de la echipa națională de nevăzători sunt, în mare, asemănătoare cu cele de la o echipă de fotbal obișnuită. Se pune accentul pe condiție fizică, pe scheme tactice și pe fazele fixe. Deosebirea e că se lucrează mult cu ghidul din spatele porții (a nu se confunda cu portarul, care și el ghidează jucătorii), care este o persoană fără dizabilități de vedere și care oferă indicații jucătorilor în timpul unui meci.
„Trebuie să repetăm de sute de ori ca să ne iasă o dată. Comunicăm mult ca să construim automatisme. Uneori apar și accidentări, cele mai dese fiind cele de piramidă nazală. Se întâmplă ca jucătorii să nu strige deloc sau să strige prea târziu și așa se ciocnesc”, explică antrenorul Sorin Lăpădatu. Dar nimeni nu se plânge. Simplul fapt că pot să joace fotbal și mai cu seamă pentru culorile României îi face fericiți. „Li s-a îndeplinit un vis”, spune antrenorul.
Până la Europeanul din septembrie, naționala pregătită de Lăpădatu se va pregăti la Buftea, în Germania și în Cehia. „Obiectivul e să ne clasăm între primele opt de pe continent. Dacă vom reuși, ne vom califica automat la următorul turneu continental”, anunță tehnicianul „tricolorilor”.
După Campionatul European, Lăpădatu plănuiește să reconstruiască echipa, pentru că cei mai mulți jucători se vor retrage, inclusiv căpitanul Mihai Nistor, din cauza vârstei. Însă va fi o misiune dificilă: „E complicat să găsești fotbaliști complet nevăzători în Europa, pentru că sistemul medical a evoluat și tot mai puține persoane sunt încadrate așa. În schimb, în Brazilia, există 55 de echipe de club de nevăzători total”.
„Guvernanții se vor implica mai mult când vor avea pe cineva cu dizabilități”
La meciurile din România ale echipei naționale de nevăzători, publicul e format de regulă din familia și prietenii jucătorilor. Se strâng 50 de oameni la partidele importante, de la la baza de la Buftea. În alte locuri, spectatorii sunt mult mai numeroși. Spre exemplu, la un turneu desfășurat la Tokyo, cu câteva săptămâni în urmă, au fost prezenți două mii de oameni.
Diferențele dintre Japonia și România sunt uriașe. Echipa națională de nevăzători a niponilor are un buget de circa zece milioane de euro. În schimb, în România, funcționarea fotbalului pentru nevăzători e problematică. Dacă echipa națională are șansa să fie ajutată de Federația Română de Fotbal (FRF), Asociația Nevăzătorilor și Comitetul Paralimpic și să nu ducă lipsă de condiții, situația din țară e la limită.
Ca peste tot, e nevoie de investiții. Care nu se fac. „Din trei sute de săli de sport construite, niciuna nu a fost adaptată pentru persoanele cu dizabilități. Poate că guvernanții se vor implica mai mult când vor avea și ei în familie pe cineva cu dizabilități”, spune antrenorul tricolorilor.
Mihai Dima, vicepreședintele Asociației de Nevăzători din România, confirmă lipsa condițiilor din țară. „Există interes din partea copiilor de la cele șapte școli speciale pentru deficienții de vedere din România, dar nu există infrastructura necesară. Recent, am demarat, împreună cu FRF, un proiect care presupune dotarea școlilor și amenajarea unor terenuri adaptate”, explică el.
Situația în sportul pentru persoanele cu deficiențe de vedere e doar o proiecțe a realităților lumii în care trăiesc autoritățile, adaugă Mihai Dima:
„Statul român nu a creat niciun cadru pentru dezvoltarea sporturilor pentru nevăzători și nu a alocat fonduri. Conjunctural însă, statul, prin implicarea Comitetului Paralimpic - care ține de Ministerul Tineretului și Sportului - a creat această echipă națională. Până la urmă, fiecare țară acordă sportului o pondere diferită, în funcție de nivelul economic, de standardul de viață al oamenilor și de gradul de civilizație”, încheie Mihai Dima.
