Despre femei vorbim tot timpul: femeile în raport cu bărbații, în raport cu istoria, cu rolurile biologice, cu rolurile economice, femeia ca mamă, ca destin independent, ca muză, ca om al inițiativei ș.a.m.d. Probabil eu mă gândesc la femeie mai mult ca alții, mai mult chiar și decât șantieriștii care fluieră la fiecare fustă sau toc.
Ideea e că oamenii au ajuns să dezbată despre ce mai înseamnă sau ar trebui să însemne să fii femeie. Iar poveștile despre sexul ăsta slab și frumos (apogeul sexismului e în sintagma asta) au întotdeauna un final sensibil: femeia este fie victimă, și ceva trebuie să se schimbe pentru a-i oferi mai multă protecție, fie este personajul câștigător care merită admirat.
„De ce iubim femeile” o întrebare cu ton de melodramă și o aroganță nu tocmai subtilă, o întrebare care nu trebuie pusă. Iubim femeile pentru că iubim oamenii. La fel iubim bărbații doar pentru că sunt. Dar dacă februarie e luna felului în care iubești, martie este despre femeie. Ziua mamei, ziua femeii, ziua fetelor.
Așa că vreau să închin această scriere feminismului pe care îl iubim cu bune și rele, cu înțelepciune și isterie. Ăsta e cel mai bun cadou pentru oricare femeie.
Eu nu pot decât să apreciez că, pe Netflix, într-o aplicație destinată entertainment-ului pentru mase, există o categorie pentru TV: strong-female lead. Și sunt mai multe personaje din serialele astea de la care am învățat sau mi-am amintit despre cât de bine e, de fapt, să fii femeie.
The Good Wife (2009 - 2016) - Nu e necesar să ieși din rolul de soție/iubită loială pentru a fi o femeie independentă
Pentru mine este probabil serialul emblematic ca referință la feminism. Pe lângă faptul că ador serialele cu avocați pentru că oferă ocazia dezbaterilor politice despre orice, și mai ales, câteva teme de gândire despre relația politicului cu moralitatea, o relație mai complicată decât istoria matrimonială a lui Tăriceanu.
The Good Wife se rezumă așa: o femeie frumoasă, la peste 40 de ani când de multe ori impresia e că ce a fost mai bun a trecut, este soție de om politic și mamă a doi copii adolescenți. Serialul începe cu drama. Alicia Florrick este înșelată de soțul ei care pe deasupra este acuzat de corupție și trebuie să facă închisoare. Totul cât se poate de public.
Sunt șapte sezoane de-a lungul cărora am sperat să fiu din când în când femeie ca personajul Aliciei Florrick.
The Roosevelts - an intimate history - Orice rol feminin în societate poate fi redefinit
În primul rând, trivia fact. Ken Burns este un documentarist foarte șmecher și orice a ieșit din mâna lui merită văzut.
The Roosevelts - an intimate history, produs în 2014, este o serie de șapte episoade despre cei doi președinți americani: Theodore și Franklin Roosevelt. Între aceștia doi, legătura este Eleanore, nepoata preferată a lui Theodore și soția lui Franklin.
Într-o lume la începutul secolului XX, când fustele erau încă lungi și grele, când femeia din familie înstărită avea acces la educație, dar nu ajungea să facă nimic cu ea, Eleanor Roosevelt este o femeie prin definiție timidă și blândă, un om care a purtat mereu tristețea de a rămâne orfană încă din copilărie.
În ciuda unei căsnicii seci cu prea ambițiosul Franklin, Eleanor a început să se descopere pe sine și oportunitățile poziției de Primă Doamnă. Poziție politică pe care se poate spune că a redefinit-o. Era preocupată de drepturile omului, de egalitate, ținea conferințe de presă atât în locul soțului, când acesta nu putea, dar și în nume propriu. Scria des despre problemele politice ale vremii în diferite ziare.
Se zvonește că după ce în relația cu soțul ei au apărut conflictele amoroase, Eleanor a avut o relație, poate nu fizică, dar puternic sentimentală cu o altă femeie.
Eleanor, femeia timidă care a trecut de la umbră la adevărată putere politică. Michelle Obama, citești asta?!
She's gotta have it (2017) - Femeia este sexuală, un subiect cu dorințe, nu un obiect al plăcerii bărbatului
Spike Lee a avut ocazia să facă ce alți regizori câteodată doar speră. Să re-regizeze extins un film al său și să îl contemporaneizeze.
She's gotta have it este un film apărut inițial în 1986 despre Nola Darling (Caragiale ar fi mândru de domnul Lee pentru acest nume), pe care Spike Lee (regizorul și scenaristul) l-a adaptat sensibilităților politice actuale și refăcut sub forma unui serial în 2017. Povestea stă în jurul unei femei de culoare care locuiește în Brooklyn și care jonglează cu lejeritate și sinceritate trei bărbați care sunt îndrăgostiți de ea.
Pf. Trei? Bravo, Nola. Când altora le este teamă să iasă din relații abuzive sau se rușinează constant de propriul corp sau dorințe sexuale, Nola Darling ignoră orice înseamnă convenție. E stăpână pe ea, sinceră, afectuoasă și nu profită de nimeni. Doar simte constant că merită tot ceea ce primește și mai mult.
Vocea din off a Nolei spune că „A woman can be a sexual being, doesn’t have to belong to a man, and perhaps shouldn’t even wish for such a thing”. Mic drop.
Miss Fisher's Murder Mysteries (2012 - 2015) - Cel mai bun lucru pe care poți să îl faci într-o lume misogină este să nu îți pese
Cu siguranță, Miss Fisher's Murder Mysteries nu este serialul care provoacă păreri puternice, conflicte de interpretare sau revelații estetice în cineaști. Dar, pentru o producție adresată maselor, mai mult comedie decât thriller, serialul subliniază puterea unei femei chiar și când toată societatea pare împotrivă.
Phryne Fisher este o femeie cu bani, fără obligații matrimoniale sau inhibiții sexuale, cu rochii simandicoase specifice anilor 30, perle, pene, pălării, pantofi cu toc, paltoane cu fir strălucitor și alte opulențe vestimentare. Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că o femeie ambițioasă poate găsi întotdeauna soluții să facă ceea ce își dorește. Miss Fisher vrea să fie detectiv și totul pare împotriva ei. Poliția o subestimează și încearcă tot timpul să o țină la distanță pentru că o consideră incapabilă, băgăcioasă și ușor nebună mai degrabă decât ambițioasă și perspicace. Dar pe ea nu o interesează. Miss Fisher face ce vrea și rezolvă mereu cazurile.
Episod după episod nu vezi decât încredere nesimțită în sine și mai multă sexualitate decât avea voie atunci o femeie să dețină.
Daughters of Destiny (2017) - N-ai carte n-ai parte
Cumva, feminismul nu vine de nicăieri (dooh!). La ideea că între bărbat și femeie este egalitate s-a ajuns după multe, foarte multe situații în care femeia a demonstrat că poate tot ceea ce se considera că nu poate. Apoi, studii despre. Apoi, studii medicale despre capacitățile cognitive, apoi studii despre capacitățile fizice. Între timp, în afara studiilor de cercetare, s-au întâmplat lucruri concrete. Prima femeie în spațiu, prima femeie care a luat premiul Nobel, prima femeie președinte, prima femeie ș.a.m.d.
Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără educație.
Daughters of Destiny este un documentar despre sistemul educațional dintr-o școală din India unde sunt acceptate doar fete, un singur copil dintr-o familie. Acest institut Abraham George își propune să ignore sistemul ierarhic al castelor din India și să ofere o oportunitate familiilor foarte sărace prin educația fetelor.
Documentarul urmărește viața câtorva fete de-a lungul a șapte ani de studii, inclusiv relația lor cu familia și surprinde sărăcia extremă din care nu ar fi avut nicio șansă să iasă, dacă nu erau acceptate la această școală. Nimic nu e roz. Dar e din ce în ce mai bine. Și nu ai cum să uiți că fără educație, fără accesul la idei noi și informație, la oameni cu gândire tolerantă de la care să înveți, egalitatea de gen ar fi fost doar un concept îndepărtat într-o lume a fanteziei ca basmele populare.
