Comunismul nu a murit în România. Urcă-te pe o clădire înaltă din Bucureşti şi aruncă o privire asupra oraşului: vei fi martorul domniei autoritare a blocurilor-dormitor, încă atotstăpânitoare peste orizontul Capitalei. De acolo, de sus, blocurile gri ceauşiste arată ca nişte uriaşe crescătorii de oameni. Ca mulţi alţii, am crescut şi eu într-o astfel de fermă.
Conform unui raport al Institutului Naţional de Statistică din 2018, în România există peste nouă milioane de locuinţe, dintre care mai bine de un milion sunt doar în Bucureşti. Dintre astea, în jur de șapte sute de mii sunt apartamentele construite în comunism, în vreme ce peste trei sute de mii, în perioada când Ceauşescu era în plină criză arhitecturală, iar Capitala era învăluită de un nor uriaş de praf cauzat de demolările smintite ale cartierelor şi şantierele unde se construiau nu doar simple blocuri, ci „fronturi de blocuri”.
Oamenii muncii aveau nevoie de locuinţe, iar Partidul trebuia să livreze: mult, mai mult, tot mai mult. Reversul medaliei: scăderea calităţii, a standardelor şi a grijii faţă de spaţiul privat. Toate astea s-au dus dracului.
Nu este de mirare că, după mai bine de 30 de ani de la Revoluţie, blocurile de locuinţe se încăpăţânează să rămână una dintre cele mai rezistente şi perfide moşteniri ale comunismului. Ele continuă să reziste, ca o bacterie super-rezistentă. Iar agenţii lor cei mai de temut sunt reîncarnaţi în administratori de bloc, rămăşiţele perfect conservate ale vechii orânduiri.
Traiul la comun, într-un astfel de bloc, reprezintă cea mai sigură şi facilă călătorie în timp. Dar, oricât ai fi de nemulţumit de bormaşinile de la șapte dimineaţa sau de pereţii ruşinos de subţiri ai acestor apartamente, viaţa la bloc este unul dintre puţinele lucruri despre care nu se poate spune că „era mai bine înainte”.
Am locuit „înainte” într-un astfel de bloc şi pot să spun, de la înălţimea mea de boomer, că nu era deloc bine. Să mă explic.
Găinile erau decapitate „la liber”, în faţa blocului. Porcii, tăiaţi mai cu fereală, în spate
Conform celor mai solide principii şi norme ale muncii şi vieţii comuniste şi ale eticii şi echităţii socialiste, locuinţa era una dintre nevoile de bază ale populaţiei, iar accesul la ea reprezenta un factor important de menţinere şi îmbunătăţire a calităţii vieţii, precum şi o componentă esenţială a societăţii.
Sanchi. Spune asta cu îmbunătăţirea calităţii vieţii unui copil de zece ani (c’est moi), care privea, pe jumătate îngrozit, pe jumătate fascinat, dansul macabru al unei găini proaspăt decapitate de vecina de scara doi, etajul unu. Scena s-a petrecut undeva pe la mijlocul anilor ’80, la colţul blocului, „la bătător”, locul unde împreună cu vecinul meu, Dorin, exersam lovituri de la 11 metri (spre disperarea membrilor familiei Mihăilescu, de la scara unu, parter şi, ocazional, a temutului domn Grosoşiu, de la aceeaşi scară, etajul unu).
Îmi aduc la fel de bine aminte guiţatul unui porc sacrificat, undeva la scara patru sau cinci a blocului (în copilărie, acel spaţiu era localizat încă undeva „departe”). Memoria mai păstrează şi acum câteva siluete cenuşii care încercau să ţină piept unei alte siluete care se zbătea. Cred că, dacă aş merge la psihiatru, ăsta a fost momentul declanşator din copilărie pentru care am ajuns acum, la maturitate, să urăsc organic tot ce înseamnă „tradiţii populare”. În anii ’80, oamenii luau animale „vii” şi le sacrificau fără jenă, în faţa (sau spatele) blocului. Era un spectacol.
Sau, ca să păstrez retorica nostalgicilor comunişti, „aşa erau vremurile”.
„Grenadierul” – prototipul vecinului cu minte militarizată, un pericol de moarte pentru copii
În rest, ca orice boomer comunist care se respectă, pot spune că am avut o copilărie fericită, lipsită de griji majore, în niște vremuri care ne-au educat forțat părinții să stea de dimineața până seara, de luni până sâmbătă, pe șantierele nesfârșite ale patriei.
Pentru cei ca mine, spațiul de joacă s-a derulat, în bună măsură, pe două mari axe: „fața blocului” și „spatele blocului”. Cu „blocul” pe post de microunivers cvasi-concentraționar. Blocul ne-a fost mamă şi tată. Blocul ne-a fost, deopotrivă, călău și prieten.
O bună perioadă a copilăriei am petrecut-o la „bunici”. Cu diferenţa că aceştia locuiau nu la ţară, ci în acelaşi cartier, într-un apartament situat tot într-un bloc ceauşist, dar în formă de U. Acest aspect architectural relativ inedit (în condiţiile în care majoritatea clădirilor erau nişte cutii de chibrituri), a făcut să avem o curte interioară deosebit de atractivă.
Dar, la fel ca într-un film horror, acest spaţiu edenic ascundea o poveste terifiantă. În acele vremuri, oamenii nu doar sacrificau animale pentru uz propriu, ci experimentau, în forme mărunt-ilegaliste, tehnici agricole rudimentare.
Practic, fiecare vecin îşi aroga un spaţiu de pământ din faţa ferestrei, după modelul în care, în perioada cuceririi Vestului Sălbatic, primii colonişti înfigeau steagul pe pământul pe care au ajuns primii.
În perioada comunismului ceauşist, oamenii cultivau astfel roşii, mărar, pătrunjel ori ceapă în spaţiile verzi dintre blocuri. Acestea reprezentau surse formidabile de hrană, în condiţiile în care se stătea la coadă inclusive pentru hârtie igienică, iar şerveţelele erau văzute drept simboluri ale luxului decadent.
Pentru copii, aceste zone erau pline de obstacole şi pericole. În prima zi când mi-am făcut apariţia în curtea interioară a blocului bunicilor, copiii mi-au făcut un instructaj cu normele de protecție a muncii:
„Ai grijă cu Grenadierul”, a fost avertismentul principal.
În realitate, „Grenadierul” era un vecin smintit care avea o plăcere sadică să arunce cu cartofi şi ouă stricate (în cel mai fericit caz) sau ciocane și cleşti metalici (în cel mai rău caz), după copiii care îi încălcau spaţiul privat din spatele blocului, unde cultiva roşii.
Aventura noastră căpăta astfel proporţiile unui basm de Petre Ispirescu, în care eroul face pasul pe Celălalt Tărâm, atunci când ne încumetam să călcăm pe teritoriul uzurpat de Grenadier.
Dacă aş fi fost regizor ori scenarist la Hollywood, aş fi născocit un film horror de genul The Maze Runner, cu „Grenadierul” pe post de antagonist. N-a fost să fie.
Boxele – aceste spaţii pline de mister de la subsolurile blocurilor
Fiecare apartament ceauşist care se respectă vine la pachet cu „un spaţiu de depozitare” la subsol. Adică o boxă.
Iar boxele reprezintă, uneori, cele mai precise forme de manifestare ale subconştientului vecinilor. În Epoca de Aur, unii depozitau aici, la modul compulsiv-obsesiv, bidoane nesfârşite de varză murată. Unii au adăpostit aici, de-a lungul timpului, baloţi cu lână, în vreme ce alţii canistre de benzină. Combinaţia fatală dintre cele două avea să genereze, de altfel, la un moment dat, un incendiu de pomină din cauza căruia şi acum mai persistă un Război Rece între etajul unu şi etajele superioare din blocul părinţilor.
Pe lângă smintiţi, blocurile aveau şi vecini nostalgici după Vechiul Regim (lucru de care aveam să mă dumiresc abia după căderea comunismului). Mi-l amintesc astfel de domnul Dumitrescu, de la parterul blocului bunicilor, care avea boxa de la subsol transformată în atelier de micro-tâmplărie: omul tăia cu bomfaierul plăci de traforaj şi făcea dulapuri, sertare, măsuţe, scaune. Atunci când nu meşterea în beci, stătea toată ziua pe balcon, fuma şi îi înjura pe „ăştia”. După Revoluţie, am aflat că a votat cu ţărăniştii.
Frigul, bulgarii, eMag-ul ceauşist şi Europa Liberă ca formă de stand-up comedy
Viaţa la bloc, în acele vremuri, însemna frig în case (şi, cumva, Gabriela Firea ține să ne reamintească, de ceva vreme, cum stă treaba în privinţa asta), acompaniat de program TV de două ore. Personal, ţin minte că detestam, pur şi simplu, zilele de marţi – atunci era doar Ceauşescu şi teatru TV (prost).
Noroc, în cazul meu, cu bulgarii. Mulţumită fascinantei „antene care prindea bulgarii”, copiii aveau parte de desene animate, iar cei mari, de meciuri de fotbal din campionatul bulgar şi filme mai de colea (dar dublate în frumosul grai de la sud de Dunăre).
De altfel, antena de bulgari reprezenta apogeul cooperării între vecini. În lipsă de internet şi alte tentaţii capitaliste, fixarea pe bloc a unei antene care îţi permitea să ai în casă UN AL TREILEA CANAL TV (pe lângă TVR 1 şi, ocazional, TVR 2), reprezenta culmea high-tech-entertainment-ului.
În astfel de ocazii, cei mai vrednici se urcau pe bloc şi începeau să fixeze năstruşnica antenă, în vreme ce noi, ăştia micii, jucam rolul de diode umane şi transmiteam, cu ajutorul strigătelor, efectele operaţiunilor de pe acoperiş: „Lasă aşa! Acuma! Nu! Dă înapoi! Da, acum e bine! Ba, nu! Acum e cu purici! Aşa, lasă aşa!”. Negreşit, oamenii aveau ştiinţa comunicării în acele vremuri tulburi.
Altă formă de distracţie era sunatul la Casa de Comenzi – un fel de pre-eMag în variantă ceauşistă. În teorie, formai un număr de telefon, la celălalt capăt al firului răspundea o duduie cu „Alo, pronto, sunt Albina!” (numele unei case de comenzi), iar tu făceai „comanda”.
În realitate, lucrurile se prezentau astfel. Formai numărul şi îţi dădea ton de ocupat. Reuşeai să „prinzi casa” abia după vreo două, trei ore lipit de telefon. Aşa mi-am dezvoltat în copilărie răbdarea de fier pe care o am acum când apelez Deranjamentele la Enel, de pildă.
Odată apelul reuşit, începea un dialog de genul: „Bună ziua, aveţi făină?”. „Nu.” „Zahăr aveţi?”. „Da, dar dăm doar două kile”. „Bomboane cubaneze?”. „Avem”. „Ness?”. „S-a terminat, dar mai avem cacao chinezească”. „Perfect, daţi-mi, atunci, nişte cacao chinezească”.
După un timp, îşi făcea apariţia la uşă un tovarăş din comerţ, dotat regulamentar cu halat alb şi ladă metalică plină de bunătăţile comandate. Scena provoca invidia vecinilor mai puţin norocoşi, din cauza cărora obişnuiam să punem, iarna, radiatorul electric pe un scaun „să nu se audă că face zgomot şi află lumea că facem consum prea mare de curent”. La fel se întâmpla şi în timpul audiţiilor la Europa Liberă care, pentru un copil ca mine, erau un soi de stand-up comedy: era singurul loc în care auzeai o voce de român care îl făcea „idiot şi ticălos” pe Ceauşescu. Normal că mă stricam de râs. Era mare lucru să auzi aşa ceva pe calea undelor.
Anii au trecut, cei mai mulţi vecini (buni sau răi) s-au prăpădit, obiceiurile s-au mai schimbat, dar blocurile au rămas aceleaşi.
Culmea este că ele încă mai reprezintă interes pentru agenţii imobiliari şi sunt, în continuare, la mare căutare.
Poate şi pentru că, în toţi anii ăştia, oraşul s-a dezvoltat, vrând-nevrând, iar cei care locuiesc în aceste hardughii au acum acces mai facil la o staţie de autobuz, un Mega Image sau un „cinci minute metrou” mai cinstit decât în cazul noilor blocuri construite. Sfatul meu e unul vechi de când lumea: mutaţi-vă la casă, când aveţi ocazia. Dar aveţi grijă, şi în acest caz, de vecini.
