Legendarul căpitan Pete Willcox conduce misiuni Greenpeace pe mare de 38 de ani. A participat la acțiunea directă din 1985 a navei Rainbow Warrior împotriva testelor nucleare, când nava a fost scufundată de francezi, dar și la cea a navei Arctic Sunrise împotriva extragerii de petrol din Arctic, când tot echipajul a fost arestat de ruși.
L-am cunoscut pe Pete ieri, la Constanța, unde a adus nava Rainbow Warrior care se află într-un turneu de cinci luni pentru a atrage atenția asupra schimbărilor climatice. Căpitanul-legendă de 66 de ani s-a născut în Statele Unite și locuiește în Maine.
Nava este la a treia generație, fiind construită în 2011 special pentru Greenpeace, cât mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie și cât mai prietenoasă cu mediul în ce privește resursele de apă. Prima navă Rainbow Warrior a ieșit la apă în 1978 și a participat la misiuni până în 1985 când a fost scufundată de francezi pentru că protesta față de testele nucleare. O a doua navă Rainbow Warrior a participat la misiuni între 1989 și 2011.
Rainbow Warrior este propulsată în proporție de 80% de vele, ceea ce înseamnă că folosește energia vântului în loc de diesel pentru a se deplasa, îmi explică Florin, singurul român din echipajul de 15 membri al navei. Florin a făcut de câteva ori înconjurul lumii cu această navă. Prima acțiune directă la care a participat a fost în Taiwan, unde au protestat față de pescuitul ilegal. Spune despre misiunile Greenpeace că au un risc calculat.
VICE: Cum te-ai hotărât să te îmbarci în această luptă pentru mediu de pe apă?
Pete Willcox: M-am alăturat unei organizații de mediu în 1973. Mai ales pentru că refuzasem să particip la războiul din Vietnam și aveam nevoie de un job. Crescusem într-o familie de navigatori și combinația dintre a face ceva util și navigație era foarte bună pentru mine. Am navigat pe râul Hudson timp de șase ani, dar m-am săturat la un moment dat. Și atunci citeam o carte despre Greenpeace și cum folosesc acțiunea directă non-violentă pentru a provoca schimbări sociale. Asta a fost foarte interesant pentru mine, mi-a plăcut ideea mult, așa că m-am alăturat lor în 1981.
Ce lupte erau de dus atunci, în 81?
Trecuse Clean Water Act care chiar reușise să facă râul Hudson mult mai curat în privința combustibilul, deversarea de pe nave și ape uzate. În anul în care am început am aflat despre bifeniluri policlorinate și cum aceste chimicale organice ajung în mediu și sunt foarte greu de scos. Pe parcursul carierei mele am fost martorul unei înrăutățiri a situației. Pe măsură ce aflăm mai multe, descoperim probleme și mai grave. A fost foarte descurajant.
Cum a fost în 85, unul dintre cele mai dramatice momente din cariera ta?
Anul 1985 a fost anul protestelor față de testele nucleare în Pacific. Ne întorceam de pe Insulele Marshall unde am relocat un grup de vreo 350 de oameni de pe Attol, care erau folosiți ca cobai de către guvernul SUA pentru a testa efectele dezastrelor nucleare. Asta se întâmpla la 20 de ani după testarea primei bombe cu hidrogen de către SUA cam de o mie de ori mai puternică decât bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Oamenii petiționaseră guvernul lor și al SUA să plece de pe Attol pentru că sănătatea lor se deteriora. Ambele guverne au zis nu, așa că atunci când au auzit că Greenpeace vine cu o navă în zonă ne-au cerut să îi luăm de acolo și am acceptat. A fost o campanie dramatică. Când am văzut ce făcuse guvernul meu, când am văzut efectele programului de testare nucleară mi s-au deschis ochii.
De pe Insulele Marshall urma să mergem în Noua Zeelandă să ne pregătim apoi să plecăm spre Polinezia Franceză unde francezii făceau și ei teste nucleare. Dar francezii au trimis o echipă în Noua Zeelandă, au pus bombe și nava a explodat la docuri, omorându-l pe fotograful nostru, Fernando Pereira. A fost devastator și un șoc imens să aflu că atacul a venit de la un guvern, nu de la grup de teroriști. Habar nu aveam că eram luați atât de în serios pe holurile guvernului din Paris. Doi dintre agenți au fost prinși pe loc și au admis că au plantat bombe. Dar după acest moment, am devenit mult mai cunoscuți în lume și strângerile de fonduri au crescut mult.
Pe tine, personal, cum te-a schimbat momentul ăsta?
Pierdusem un prieten, îmi pierdusem jobul, dar am simțit că trebuie să continuăm. La câteva luni, am navigat către Mururoa pe o navă de 12 metri și am fost arestat și deportat de pe Polinezia Franceză, unde mi s-a interzis pe viață să mă întorc. Nu am vrut să fiu învins de acest act de violență. Pentru mine a fost un semn de recunoaștere a faptului că fac ceva care contează. Greenpeace a crescut, când am început erau două sute de oameni, acum sunt patru mii în toată lumea.
Care erau provocările pe timpul ăla?
Orice pe nuclear: teste nucleare, energie nucleară, transporturi nucleare, deversarea deșeurilor nucleare în apă – asta era o temă super importantă. Ca urmare a protestelor Greenpeace față de deversarea deșeurilor nucleare în apă de către Marea Britanie, această practică a fost în final scoasă în afara legii. Japonia se pregătește să spele deșeurile nucleare de la Fukushima în ocean, ceea ce oricum au poluat, întregul Pacific de Nord are urme de deșeuri nucleare de la Fukushima. Aceste deșeuri au o viață de 20 000 de ani, deci nu se duc nicăieri.
„Un fermier nu și-ar trata pământul așa cum pescarii tratează oceanele niciodată.”
Am mai făcut campanii împotriva vânătorii de balene, împotriva pescuitului excesiv. La sfârșitul anilor 80, pescarii asiatici întindeau plase de pescuit pe 35 000 de mile de-a lungul Pacificului în fiecare noapte. Prindeau cantități enorme de pește. Cred că tonul a scăzut la zece la sută din populația care ar trebui să existe. Un fermier nu și-ar trata pământul așa cum pescarii tratează oceanele niciodată. Pentru că fermierul vrea să continue să rămână în activitate. Pescarii sunt ok să pescuiască și ultimul pește și să meargă mai departe la următoarea specie. Ce trebuie să facem este să tratăm resursele oceanului ca și cum ar aparține tuturor de pe planetă, nu doar câtorva țări. E o problemă pe care, din nou, politicienii noștri nu vor să o abordeze pentru că sunt plătiți de companiile de pescuit. Avem o situație oribilă în SUA unde corporațiile au voie să doneze către candidații politici. Ca urmare, politicienii noștri nu reprezintă oameni, ci corporații.
Un alt moment important a fost în 2013, când ai fost arestat de ruși. Ce s-a întâmplat atunci?Protestam față de forarea pentru petrol în Arctic de către ruși. Industria rusească a petrolului produce constant scurgeri de cinci ori mai mari decât ce a deversat BP în Golful Mexicului. Infrastructura lor e învechită și nu au deloc capacitatea de a curăța deversările de petrol pe gheață. Deci, e doar o chestiune de timp până la o deversare majoră. Nu doar asta, dar numai ideea că scot tot mai mult petrol contribuie la creșterea problemei schimbărilor climatice.
Noi nu suntem într-un război, încercăm să schimbăm mentalitatea oamenilor și pentru asta nu trebuie să folosești violența.
Ne-am dus să facem un protest pașnic să arătăm teama noastră pentru ce ar putea să se întâmple. Făcusem același protest cu un an în urmă, fără urmări. De data asta, din cauza olimpiadei de la Soci care urma să aibă loc peste câteva luni, Putin a decis să ne dea ca exemplu de ce se poate întâmpla în cazul dezobedienței. Așa că ne-a trimis la închisoare pentru două luni. Ni s-a spus că vom sta la închisoare 10-15 ani pentru că eram acuzați de piraterie. A fost un moment înspăimântător. Am stat la închisoare două luni și apoi nu am avut voie să părăsim Rusia o lună. În final, am fost iertați de Duma de stat. Cred că a fost o acțiune de succes pentru că a făcut foarte mulți oameni conștienți de ceea ce făceau rușii.
A fost motivația ta mai puternică după 2013?
Mi-e teamă pentru viitorul copiilor mei, cred că o să le fie foarte greu să trăiască pe planeta asta în următorii 50 de ani. Toți știm că ne vom confrunta cu probleme majore din cauza schimbărilor climatice, fie ca e vorba că vom omorî oceanele, fie vom duce la creșterea temperaturii medii atât de mult încât vom avea deșerturi imense, migrație în masă așa cum vedem acum din Africa și din America Centrală. Aceste probleme nu sunt cauzate de oamenii din acele zone, ci de oamenii din zonele industrializate care își închid granițele în fața oamenilor ale căror vieți le-au distrus.
Cum arată schimbările climatice de pe ocean?
Cea mai mare chestie pe care o vedem acum pe apă, mai ales în Asia de Sud Est, este poluarea cu plastic în apă. Se vede cu ochiul liber. Când am început pe Rainbow Warrior acum 38 de ani, în una dintre primele dimineți pe navă am aruncat o plasă în apă și în zece minute am prins trei pești. Dar nu se mai întâmplă asta. Știm deja că 40% din dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili este absorbit de ocean și face oceanele mai acide. Pe măsură ce oceanul devine mai acid, organismele și chiar coralii nu mai pot crește. Asta înseamnă că schimbăm chimia de bază a oceanului, începutul lanțului trofic.
Cât timp stai pe ocean pe an?
Șase luni. Prima mea expediție cu Greenpeace a durat patru ani, dar eram tânăr și nu aveam familie. Acum facem trei luni pe navă, trei luni acasă. Dar acum am o familie, două fiice, un fiu vitreg. Una dintre fiice are 26 de ani, stă în Bruxelles și e campaigner pe mercur. Cealaltă fiică are 24 de ani și e peisagist în SUA. Când eram părinte singur, timp de opt ani, mergeam doar într-o expediție pe an pentru că trebuia să stau acasă să am grijă de ele. Dar nu am vrut să renunț nici la Greenpeace. Dacă le întrebi azi, spun că eram mereu plecat, dar nu e adevărat, eram acolo nouă luni pe an.
Care sunt cele mai mari victorii pe apă pentru Greenpeace?
Am fost esențiali în oprirea deversării deșeurilor radioactive de pe nave în apă, deși deșeurile nucleare continuă să ajungă în oceane, dar din situri de la țărm. Marea Britanie a aruncat tone de deșeuri nucleare în apă și nu e ilegal. Japonia anunță că vor continua să arunce deșeuri nucleare în ocean. Și nici asta nu e ilegal. Am fost esențiali în oprirea omorârii puilor de focă pentru pielea lor. Cred că am lăsat un impact în industria uleiului de palmier. Sunt conștienți de opoziția noastră față de tăierea a milioane de hectare de pădure tropicală pentru ulei de palmier.
Ce crezi că lipsește pentru a face schimbarea?
Am fost mereu uimit de lăcomie. Mă uit la oameni ca Rex Tillerson, CEO al Exxon, care din punctul meu de vedere a vândut viitorul copiilor lui pentru bani. Și ce o să facă cu ei? O să mai facă o casă și încă un teren de golf? Cred că ar trebui să fie la închisoare. Pentru că Exxon știa în anii 50-60 ce efecte va avea arderea combustibililor fosili în atmosfere. Și noi știm de 50 de ani, când James Hansen a început să vorbească despre schimbări climatice în SUA. Deși tot mai mulți oameni sunt conștienți de ce se va întâmpla, nu am ajuns la politicieni. În SUA am ales un idiot care e mai preocupat cu construirea de terenuri de golf decât cu protejarea mediului. Până nu shimbăm politicienii ne va fi foarte greu.
