Artista și regizoarea Aurelia Mihai locuiește și lucrează în Germania. Este profesor la Academia de Artă din Braunschweig, dar realizează proiecte și în țară: expoziții, artă video, film de scurt metraj, eseu sau film experimental. Lucrează cu mijloace cineastice și performative în artă și film, dar și cu fotografie, spațiu și concept. Lucrările sale sunt mai cunoscute în afara țării, dar pe lângă ampla ei expoziție din 2009 de la MNAC, în București, au mai fost expuse în țară și la Iași, Sibiu și Craiova.
Aurelia a revenit în capitală la Club Electroputere cu un proiect de artă conceptuală, Agentia de turism ReTURro. Și-a propus să transforme spațiului expozițional într-o agenție de turism virtuală și istorică, în care prezintă o arhivă legată de România turistică. Arhiva, pe care a început sa o strângă acum patru ani, include mărturii de călătorie din România anilor'70 din perspectiva turiștilor occidentali. În expoziție, artista prezintă și părți din arhiva proprie de călătorie de lucru în țară sau din cercetările sale pentru alte proiecte de artă video sau film. Ideea i-a venit după ce anul trecut a participat în Turul României în 7 zile, organizat de Electroputere: „Proiectul Agentia de turism ReTURro este demersul logic al interesului meu de a colecționa perspective străine și a pune publicul să parcurgă calatorii în trecut sau forme de calătorii neconvenționale."
Aurelia a invitat și alți artiști să contribuie. Vlad Nancă a realizat o lucrare nouă, o selecție - din propria colecție - de 12 cărți poștale de la sfârșitul anilor'50 și până în anii'80, pe care le-a reprodus și le-a readus în circuit.Coate Goale a prezentat lucrarea performativă Ocazie, care descrie călătoria artistului cu autostopul de la Craiova la Valencia și retur. Filmul Vacanța 78 este conceput de Aurelia cu material filmat în România anului 1978 de Gudrun Boisseau, o nemțoaică din Germania de est care trăiește în Franța. Materialul de vacanță de la Viena pâna în Deta Dunarii este contextualizat prin comentariul istoricului Nicu Petrescu, iar aici apare un contrast interesant între estetica filmului, subiectul privat și comentariul științific care îi dă o importanță de document.
Mie cel mai mult mi-a plăcut jurnalul foto de călătorie din 1974 a doi nemți din Hamburg, studenți la arte. Dörte Eißfeld și Theo Janßen au acum peste 60 de ani. El este regizor, redactor și muzician, iar ea este artist plastic și colega Aureliei, profesoară de fotografie la Academie de Arte din Braunschweig. Așa i-a povestit de călătoria lor în România, pe care a documentat-o în peste o sută de fotografii. Aurelia a selectat 40 pentru expoziție, iar Theo i-a scris un text. „Am fost încântată de interesul lor pentru oamenii din România, pentru acea autenticitate, un fel de cinema verite", mi-a spus artista. Trebuia să arăt fotografiile astea, de pe vremea când cânepa creștea în România înaltă cât pădurea, spre bucuria turiștilor străini.
1974 VARA
(...) În '74 (încă) păstram, ca mulți alții, fascinația pentru folclorul balcanic, pentru motivele de pe covoare, pături, țesături, pentru cojoacele înflorate, pentru straie și ii. Am adus cu noi pentru troc ciorapi de nailon (un sfat dintr-un ghid de călătorie), brichete, pixuri, gume de mestecat și o mulțime de asemenea lucruri. Vrem neapărat să participăm la o nuntă țărănească. Avem cu noi și un mic cort, dar înnoptăm pe drum, de regulă în mașină (demontăm spătarele scaunelor din față și le culcăm). De fiecare dată către seară, ne alegem - când se lasă întunericul - un loc de dormit/de parcare.
(...) Ne oprim într-un sat românesc adormit, care dăinuie într-o altă eră - ev mediu, ţară de basm. Oamenii vin la mașină, suntem invitați în case, schimbăm niște ciorapi de nailon pe niște ulcioare vechi. Facem rost și de o ie pentru Dörte. Când ne întoarcem la mașină, aparatul de fotografiat Pentax la care Dörte ținea atât de mult dispăruse. Ușa de la mașină nu fusese încuiată.
(...) Niște fete tinere desculțe, cu rochițe înflorate, ținând bețe în mână păzesc vacile. Ne oprim, facem poze și nu ne vine să credem ce vedem: pădurea e plină de plante de canabis cât o jumătate de om. Fete tinere și vaci prin preajmă. Cum să punem mâna pe marfă fără ca nimeni să observe? Fotografiatul devine dintr-o dată o metodă ce acoperire, de derutare. Dörte reușește să smulgă niște plante fără să fie observată, pe care le ascunde în Broscuță. O tăiem din loc.
(...) O dată, ne atrage atenția o festivitate. Sutem siguri că e vorba de o nuntă ţărănească care are loc acolo şi la care neapărat vrem să luăm parte. Parcăm mașina, ne dăm jos. Îndată suntem înconjurați de bărbați nuntași, care ne conduc în casă, în bucătăria din dos unde femeile sunt ocupate cu pregătirile. Se mai găsește o supă de tăieței pentru noi - care însă nu mai era destul de fierbinte; se pare că punctul culminant al festivității avuse deja loc. Femeile par destul de extenuate, bărbații ai căror ochi sticlesc de la țuică aduc o fotografie înrămată.
Toți sunt foarte prietenoși cu noi. Ne sunt arătate camere pline de covoare, țesături, cusături. Poate este vorba de zestre. Apoi un bărbat aduce o fotografie înrămată. Ne dăm seama că este vorba de un decedat și că nunta noastră de fapt este o pomană, poate în memoria stăpânului casei. Este adusă o vestă brodată precum cea din fotografie, apoi încă una. Suntem invitați să le îmbrăcăm și să facem o poză cu gazdele.
Savurăm viața pe tarlaua cu roșii, citim mult la umbra copăcelului, ne facem cafea sau prăjim ouă pe mica butelie portabilă, ne plimbăm pe malul apei și înotăm. Într-o zi dis de dimineață, auzim, din cortul închis în care stăteam întinși, o voce. Prim mica fereastră a cortului vedem picioare înfășurate în obiele îndesate într-o pereche de bocanci și țeava unei puști cu alice. Ambele aparțin unui bărbat, unui vânător/paznic, care ne face semn că trebuie să părăsim locul. În curând are să se răzgândească, dându-ne voie să rămânem, cu condiția să nu mâncăm roșii. În fotografie se vede omul cu pușca lui, în spate de tot, aproape ieșit din poză.
După mai bine de o săptămână, lăsăm în urmă tarlaua cu roșii, şi pornim spre Bulgaria. Descoperim niște pepeni galbeni cu gust fantastic și câmpuri cu trandafiri înmiresmați. În rest, țara este cu totul altfel decât „minunata" Românie. Nu ne-a plăcut deloc, oamenii fiind respingători și neprietenoși. Am renunțat de altfel să mai facem poze acolo. Am reînceput în Turcia."
(...) partea cu Delta Dunării însă avea să fie un eșec total. Vara este extrem de toridă, Delta Dunării o mlaștină umedă plină de ţânțari, fără copaci, fără umbră, formată doar din suprafețe interminabile de stuf. Ce ne dezamăgeşte însă și mai mult este faptul că nu se găsesc nici bărci de închiriat, nici houseboat-uri de două persoane. Ca să nu mai vorbim de închirieri pe termen lung. Astfel visul unui sejur cu barca prin Delta Dunării se spulberă. Singurul lucru pe care îl putem face este un tur cu un vâslaș rus (tipul tăranului de colhoz cu fața și vestimentația unui personaj din filmele lui Eisenstein), timp de o oră sau două prin canalele navigabile ce împânzesc câmpurile de stuf (African queen!).
