Din 8 aprilie vor fi peste cinci mii de cazuri confirmate de coronavirus în România. Între 25 și 30 aprilie se vor înregistra peste o mie de decese, care până pe 1 iulie, când criza medicală ar trebui să se termine, vor ajunge la 2 600.
Acestea sunt previziunile matematice lansate pe Facebook acum o săptămână de Bogdan Micu, antreprenor, activist, voluntar în diverse cauze, investitor în energie verde și consilier la Ministerul Mediului, unde a pus pe picioare încă din 2016 aplicația Inspectorul Pădurii, prin care puteau fi verificate transporturile de lemn din România. În timpul epidemiei, se implică pentru Ministerul Sănătății, în achiziția de echipamente medicale de pe piața internațională: măști, combinezoane, mănuși, aparatură medicală.
Ca să știe ce nevoi sunt, a fost nevoit să prevadă câți oameni se vor infecta și câți vor muri. Iar acest lucru folosește și altora, cum ar fi companiile farmaceutice, care deja au adus din China, acum trei zile, un avion de tip cargo plin cu echipamente, iar până la finalul lunii mai urmează 12.
Cifrele sale au însă o marjă de eroare de zece, 20 la sută, pentru că statul se ferește să furnizeze date reale despre criza medicală, chiar și lui, care este angajat guvernamental: de la câți oameni au intrat în țară și unde sunt acum până la numărul precis de cazuri confirmate, de contacte ale acestora, numărul deceselor, vârsta medie a cazurilor, distribuția pe genuri și câți minori sunt afectați.
Astfel că previziunile sale nu sunt pentru a te face optimist sau pesimist, ci pentru a arăta utilitatea lor în trecerea pandemiei cu bine și pentru a împinge astfel statul să ofere mai multe date, mai precise. O parte dintre ele au început să fie furnizate, Institutul de Sănătate Publică informează din nou, de două zile, numărul cazurilor de coronavirus pe județe. Dar restul datelor rămân o problemă și nu doar pentru perioada epidemiei: lipsa digitalizării frânează procesul de colectare și publicare a datelor și mai ales permite autorităților să controleze comunicarea publică.
Am vorbit cu Bogdan despre toate astea, dar și despre nebunia de pe piața internațională, de la prețuri umflate până la țări care își permit să cumpere tot.
VICE: Avem previziune, avem model matematic. Ce facem mai departe?
Bogdan Micu: Înainte să public, m-am gândit destul de mult. Rolul meu nu e să fac statistică, ci să ajut la achiziția de echipamente de pe piața internațională. Dar, pentru că nu găseam ceva care să mă ajute să-mi dau seama care vor fi nevoile la nivel guvernamental, am căutat niște tool-uri și am făcut această simulare. E bazată pe un calculator open source pus la dispoziție de niște cercetători. Mi-am dat seama însă, că datele, la noi în țară, nu sunt publice.
Am zis c-o să-mi asum acest risc și-o să fac previziunile publice, ca să incit oameniii la dezbatere și, într-un final, să creez emoție care să pună la dispoziție datele, astfel încât adevărații statisticieni și oameni care cu asta se ocupă să aibă date reale pe care pot antrena modele mult mai complexe, cu mai multe variabile, care să ne apropie de previziuni mai exacte.
Modelul meu e o primă iterație. Am indicat și sursa pe care am folosit-o, astfel încât alte persoane să se poată juca cu el. Pe măsură ce autoritățile se vor deschide și transparentiza, să-l facem tot mai util și tot mai bun.
Statele sunt luate pe nepregătite, deși există experți care au avertizat de acum zece, 20, 50 de ani că o epidemie este inevitabilă. Cum se poate pregăti un stat pentru asta?
Simulări statistice sunt un prim pas. Pentru asta trebuie să ai încredere și să conlucrezi cu societatea civilă, să împărtășești datele. Guvernul ar trebui să-și deschidă datele pentru orice subiect, nu doar pentru această epidemie. Am face mult mai multe corelații și ne-am da seama de probleme.
Odată ce ai o minimă idee despre ce va veni, trebuie să cumperi echipamente. La noi, în cel mai bun caz, în prima zi când a fost clară situația, cele mai multe spitale aveau o mască (de om). Și multe dintre ele n-aveau niciuna. Sau aveau pentru jumătate din personal. E ca și cum te-ai duce la luptă și când ieși din tranșee vezi că fiecare soldat are câte un glonț.
Asta, în general, pornește de la datele primare pe care te bazezi. De aici pleacă tot.
Ce țări s-au folosit cel mai bine de matematică și statistică pentru așa ceva?
Germania și Suedia au simulat corect și implicit au luat măsurile care trebuie. Vor face față. Și impactul asupra economiei lor e mai mic. Pe măsură ce înțelegi cu ce ai de-a face și pui la punct sistemul medical - cu destule paturi și ventilatoare - poți relaxa măsurile de distanțare, pentru că numărul mai mare de bolnavi nu mai e o problemă. În România practicăm distanțarea mai ales pentru că sistemul medical nu duce. Dacă ar fi fost pregătit, măsurile nu ar fi fost atât de drastice.
Graficul tău a adunat câteva mii de reacții și comentarii. Ce feedback ai primit?
O grămadă de aprecieri că cineva a dat niște numere și o grămadă de șuturi de la programatori sau profesori care au zis să mai învăț niște statistică. Dar nu e despre mine, nu am vrut să arăt ce gândesc eu, ci doar ce am putut genera cu un minim de date. Hai să cerem de la Guvern acces ca lumea, că nu e un secret ce se întâmplă în țara asta. Apoi, să vină adevărații profesioniști să facă modele puternice. Ăsta e mesajul meu.
Ai scris că te-ai întâlnit cu ministrul Sănătății și cu premierul. Care a fost reacția lor?
Am prezentat întâi ministrului, apoi prim-ministrului. Am așteptat două zile ca premierul să aibă timp să ne întâlnim și-am reușit într-una dintre ele, la 11.30 noaptea. I-am făcut prezentarea și am discutat. Eu sunt împăcat, i-am arătat o magnitudine și i-am explicat că nu-i un model bine antrenat, că n-am datele concrete, pe care ar fi foarte bine să le deschidă, pentru că se pot face modele mult mai bune. Ce-a făcut după nu știu, că nu-mi dă mie raportul.
Astfel de cifre vin cu bagajul negativ și oamenii ar vrea și n-ar vrea să le vadă.
La mine treaba e simplă: nu există decizie bazată decât pe numere. Orice altceva e un eșec. Lumea mă întreabă dacă scenariul meu e optimist sau pesimist. Este bazat pe cifre. E rezultatul unui set de date. Dacă obținem altul mai bun de la Guvern, obținem un nou rezultat.
Să spună Guvernul câți oameni au intrat în țară, în ce zile, din ce țări și ne putem da seama câți oameni au fost infectați, când, în ce județe s-au dus, putem prezice ce se va întâmpla în acele zone. Să ne spună ce se întâmplă în spitale, câți doctori sunt bolnavi, situația echipamentelor, situația paturilor. Să dea toate datele și există experți foarte buni care pot face modele pe baza cărora să prezică ce se poate întâmpla. Până atunci, ne bazăm pe ce putem.
Tu cum ai vedea rezolvată problema cifrelor oficiale?
Am propus spre sfârșitul lunii martie Ministerului Sănătății un sistem integrat de management al spitalelor (SIMS). N-am primit niciun feedback, negativ sau pozitiv. Sistemul poate fi operaționalizat în cinci, șase zile și era bine dacă-l aveam deja de-o săptămână. Nu-l avem.
Scopul unui așa sistem e agregarea tuturor datelor, în format live, de la ce se întâmplă în spitale până la date despre nevoi: câte mănuși au, câte le mai trebuie, teste, măști, mașinării, cum stau cu personalul, câți s-au îmbolnăvit, câți sunt în carantină etc.. Unele sunt raportate, de multe ori în Excel, unele în sisteme destul de primitive.
Sistemul propus de mine trebuia să fie o bază de date centrală de management al crizei, care să facă această centralizare. În mod automat, poate fi folosită și pentru predicții: nevoia de echipamente, că nu știm exact ce mai trebuie, dar și de alte resurse, redistribuirea lor, dacă într-un loc ai focar și în altul nu. Toate lucrurile se pot implementa de autorități relativ automat și repede. Dar trebuie făcute. Altfel, vorbim doar de idei.
Fiind implicat în perioada asta, știu că se face o muncă colosală de adunat date pe hârtie. Nu sunt standardizate. Într-un loc le zice „decese”, în altul le zice „morți”. Și atunci e greu să le procesezi în sisteme automate. Am avea date foarte bune, dacă ne-am standardiza un pic, dacă am folosi sisteme digitale și dacă le-am face publice.
Totodată, n-am înțeles niciodată de unde frica de publicare. Cu ce ne-ar face rău ca țară, dacă am ști mai multe despre ce se întâmplă în ea? Dacă autoritățile sunt transparente, cinstite și cer ajutor, e imposibil să pice mai rău. Nu e vina lor că a venit virusul. Întrebarea este: cum ne organizăm?
Crezi însă că lipsa transparenței e cauzată de lipsa integrării de tipul ăsta?
Absolut. Suntem prizonierii unei birocrații aproape medievale: hârtie cu ștampila și semnătura directorului de la economic, de la juridic, a secretarului general, a managerului sau a ministrului. Dacă nu e așa, nimic nu poate fi raportat. Genul ăsta de gândire ne omoară. Ar trebui să fie un sistem digital, cu user și parolă, unde cine-i la gestiunea unei instituții să facă direct raportarea. Fără să mai treacă prin semnături. Lucrul ăsta e cronic în toate instituțiile statului.
Poate deveni pandemia un motor pentru digitalizare?
În ideea asta m-au contactat cei de la Entreprenation, o comunitatee antreprenorială de combatere a CoVid-19 în România. Au o sută de programatori disponibili să facă orice sistem e nevoie. Deja s-au apucat, de capul lor, pentru că n-au primit niciun feedback de la autorități. Dacă pui o armată de programatori, și avem destui pricepuți, ai putea schimba fața crizei.
Singurul mod prin care putem scăpa de birocrația noastră tipică, din toate sistemele și instituțiile guvernamentale, e modelul Estonia. Dacă nu facem digitalizarea pe etape și trecem direct într-un model full, care să ne permită să reacționăm eficient în momente de criză, suntem pierduți cauzei. Și nu e vina cuiva anume. Că e PNL, PSD, USR, toți au aceeași problemă. Sistemul e prost gândit.
Când vine vorba de digitalizare, politicienii se feresc de Estonia, zic că e o țară mică.
Un model testat pe 1,3 milioane de locuitori este unul extrem de robust. Nu mai e un test. Estonia a arătat că treaba merge. E doar o chestie de voință. Digitalizarea înseamnă mai puțină putere de influență asupra proceselor. În momentul ăsta, de exemplu, ca să se decidă distribuția de echipament, e nevoie de un ordin de ministru, care mai trebuie semnat de cinci oameni, fiecare semnătură fiind o expresie a puterii respectivului post. Dacă doamna de la juridic nu e de acord, spitalul nu mai primește nimic. Se zice că o organizație e cu atât mai funcțională cu cât depinde mai puțin de numărul de oameni din conducere pe care i-ar pierde într-un accident. În cazul nostru, orice om pierdem, nu mai merge nimic.
Care e mecanismul pentru achiziția de echipamente medicale?
Acum două săptămâni, când m-a sunat premierul și mi-a zis să mă ocup, nu eram atât de conștient că treaba e destul de dură. Inițial am reușit să luăm măști și combinezoane în fața Italiei și Africii de Sud. Am reușit să fac un contract, înainte să termine italienii cu birocrația lor. Acum ne luptăm cu America, Anglia, Franța și nu mai avem nicio șansă. E super greu să mai cumperi ceva. Am reușit să cumpărăm peste 14 milioane de măști din China, dar din previziunea mea reiese că am mai avea nevoie de câteva milioane, spre sfârșitul epidemiei. Pe care Ie-am cerut producătorului pentru sfârșitul lui mai, începutul lui iunie. Răspunsul a fost că americanii au cumpărat tot pe șase luni în avans, cu banii jos. Iar la ventilatoare au zis că vor să ia toată producția. Cu astfel de jucători, România este zero.
Ventilatoare am găsit câteva la 15 mii de dolari bucata, acum două săptămâni. Ne-am chinuit cu producătorul, că avea niște condiții grele. Între timp, prețul a ajuns la 50 - 70 de mii de dolari. Fix aceleași ventilatoare. Asta se întâmplă pe piață acum. E greu și pentru că, intern, mulți nu înțeleg. Dacă cumperi un ventilator cu 50 mii, când prețul e de 15, lumea o să zică că au fost puse comisioane. Nu zic că nu s-ar întâmpla și asta, dar în cazul de față nu mai găsești decât de cinci, șase ori prețul pentru multe dintre echipamente. Ce faci? Iei la suprapreț sau lași țara fără? Sunt niște situații foarte delicate și greu de administrat pentru cei care trebuie să ia decizii finale.
