Articolul de față a fost realizat cu ajutorul openDemocracy, în cadrul proiectului „Tracking the Backlash”.
România se află la coada clasamentului în ceea ce privește sistemele de sănătate din Uniunea Europeană (UE).
Conform unui raport din 2019, realizat de OECD și The Observatory, cheltuielile relative domeniului sănătăţii, în România, abia se ridică la 1 029 de euro pe cap de locuitor (când media UE este de 2 884 de euro), sau cinci la sută din PIB (media EU fiind 9,8%).
Plăţile informale (pe românește, șpăgile) sunt încă substanţiale și larg răspândite în sistem. „În termeni absoluţi”, continuă raportul, „sistemul de sănătate din România este grav subfinanţat”, iar consecinţele sunt severe.
M-am născut în anii '80, în București.
Cum am tras prima gură de aer, cum am fost luată de lângă mama, spălată, măsurată, testată și, într-un final, depusă într-o altă secţie a spitalului, în bărcuţa cu numărul șapte. Așa era procedura pe-atunci.
Mama suferea de depresie postpartum, dar nimănui din România comunistă nu-i păsa de astfel de concepte „burgheze”. Era printre foarte puţinele femei din maternitate care urmau să nască pe cale naturală, nu prin cezariană, ceea ce o transformase într-un fel de „prinţesă răsfăţată”, în ochii personalului medical. În plus, a venit să mă vadă abia după trei zile, timp în care asistentele medicale m-au hrănit cu formulă din biberon.
Pe-atunci, nu existau consultanţi specialiști în lactaţie, nici psihologi care să se ocupe de mama, o femeie la 28 de ani, la primul copil. Existau doar bârfe și boscorodeli din partea asistentelor.
Dar am avut, totuși, noroc. Din secunda în care mama m-a luat în braţe și am pus mâna pe pieptul ei, ceva dincolo de noi ne-a legat pentru totdeauna. Și totul a fost bine în lume.
Din păcate, foarte multe femei din România și nou-născuții lor nu au parte de un astfel de moment cinematografic. Iar situaţia din multe maternităţi din ţară este azi, în continuare, cam la fel cu ce am experimentat mama cu mine în anii '80.
Într-un raport din martie 2002, Organizaţia Mondială a Sănătăţii(OMS), împreună cu UNICEF, au numărat, pentru România, o ţară cu aproape 20 de milioane de locuitori, doar zece maternităţi la standardul „baby-friendly”. Până în 2020, acest număr nu a crescut foarte mult.
Iar pandemia COVID-19 nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile în materie de obstetrică și ginecologie.
„Durata medie a mandatului unui ministru al sănătăţii, în România, din 1990 încoace, este de opt luni”, îmi spune Adina Păun, moașă și specialist în lactaţie certificat IBCLC. „De la declararea stării de urgenţă, pe 23 martie, România a mai schimbat un ministru al Sănătăţii.” Adina explică cum această lipsă sistemică de conducere și de coordonare din partea autorităţilor s-a tradus în rândul spitalelor și personalului medical din ţară printr-o atitudine de tipul „fiecare face ce vrea”, iar asta a îngreunat accesul femeilor la servicii de sănătate.
„Sincer, cred că acum avem de-a face cu niște oameni înnebuniţi, care încearcă să nu scufunde vasul. Să treacă de partea cealaltă a furtunii cu cât mai mulți oameni în viaţă. Nimeni nu face o analiză sistemică acum”, spune Adina.
Pe de altă parte, observă că alte ţări au fost mult mai proactive în ceea ce privește sănătatea femeilor și accesul la servicii și au publicat din timp metodologii adecvate:
„În România, fiecare face ce crede că e corect. Și cu asta, basta. Metodologia referitoare la nașteri și nou-născuţi a fost printre puţinele documente oficiale elaborate de minister în perioada asta. Probabil, pentru că și-au dat seama că nu pot controla fluxul pacienţilor COVID și non-COVID. Dar ministerul n-a mers mai departe și n-a spus nimic despre îngrijire obstetrică, nimic despre vaccinarea copiilor. Unii doctori o recomandă, alţii nu. Nu avem o idee clară.”
În metodologia oficială prezentată iniţial de Ministerul Sănătăţii din România, toate programările medicale considerate non-esenţiale au fost suspendate. Vizitele medicale de control prenatal, precum și avorturile, au intrat în această categorie a vizitelor non-esenţiale.
Tot în această metodologie iniţială se menţionează că mamele infectate cu COVID-19 sau suspectate de infecţie sunt separate de nou-născuții lor până ce două teste consecutive dau rezultat negativ, ceea ce poate dura mai multe săptămâni. Mamele sunt descurajate să alăpteze, iar laptele celor infectate sau suspectate de infecţie este tratat ca deșeu toxic.
Toate acestea contravin recomandărilor OMS în legătură cu îngrijirea obstetrică și sănătatea femeilor și copiilor.
Ana Măiţă, președintele asociaţiei Mame Pentru Mame, are un lung istoric în lupta pentru ameliorarea situaţiei sănătăţii reproductive din România. De la începutul pandemiei, ea a tras un semnal de alarmă în ceea ce privește respectarea recomandărilor OMS. În momentul în care Ministerului Sănătăţii a lansat prima versiune a metodologiei privind nașterile și îngrijirea gravidelor, Ana a coalizat câteva asociaţii din domeniu și, împreună cu biroul local al OMS de la București, au petiţionat Ministerul Sănătăţii pentru a se alinia cu recomandările OMS.
„Câţiva pași în direcţia bună tot au fost făcuţi”, îmi spune Ana. „Această metodologie a fost gândită de o comisie a Ministerului Sănătăţii, formată din medici obstetricieni și neonatologi. Majoritatea spitalelor din România nu sunt în categoria baby-friendly. Deci e mai ușor pentru ei să separe mamele de bebeluși, decât să-i ţină împreună. Dar odată ce s-a întâmplat intervenţia OMS și a ONG-urilor, șefa comisiei, o doamnă doctor obstetrician, a fost receptivă și de acord cu actualizarea metodologiei. Din ce am văzut, lucrurile s-au schimbat puţin și acum este posibil ca fiecare medic să decidă individual în ceea ce privește alăptarea. Nu mai este o decizie în mod implicit.”
Adina Păun merge puţin mai departe. „Totul se reduce la diferenţele dintre sistemul de sănătate din București sau alte orașe dezvoltate și cel din restul ţării. Să luăm spre exemplu, Călărași, un oraș cu oribilul renume de a avea cea mai mare rată a mortalităţii neonatale din România, 15 la mie. În București, rata e de cinci la mie. Media Uniunii Europene e de 6,5 la mie. Deci Bucureștiul este în limitele UE, iar Călărași este precum Timbuktu.”
Aceste inegalităţi majore din sistemul de sănătate românesc se văd și mai acut acum, în timpul unei pandemii. Adina îmi explică de ce recomandarea OMS de a ţine mama și bebelușul împreună nu poate fi respectată:
„E nevoie de personal și de echipament. Sunt lucruri foarte simple și stupide până la urmă, dar pentru o pereche mamă și bebeluș, ai nevoie de minimum opt echipamente de protecţie personală (PPE) la 24 de ore. Cum în foarte multe spitale nu există nici măcar destule măști sau PPE-uri pentru personalul angajat, e practic imposibil.”
În tot acest timp, pentru femeile gravide din România, situaţia este anxiogenă, după cum o descrie o tânără mamă din București, care așteaptă al doilea copil la finalul lui mai. Din cauza miopiei de care suferă, va da naștere prin cezariană și de această dată. Procedura e programată pentru 29 mai, la un spital privat din capitală. Cristina a ales această opţiune după o experienţă traumatizantă la prima naștere, acum cinci ani, într-un spital de stat. Pentru că este domiciliată în București, beneficiază de două programe de suport pentru familii, ale primăriei: Vouchere Materna și un stimulent pentru nou-născuţi. Însumate, duc la puțin sub o mie de euro.
Aceste avantaje fiscale i-au permis Cristinei să aleagă un spital privat, din categoria baby-friendly. Cristina recunoaște că se află într-o postură privilegiată.
Dar chiar și-așa, a naște în vremea COVID-19 este înspăimântător. „Sunt însărcinată în 33 de săptămâni și deja am ratat șapte vizite la ginecolog, de când a început pandemia”, îmi povestește Cristina. „În ultima lună de sarcină, trebuie să mergi la un control în fiecare săptămână, ca să verifici că totul e în regulă cu bebelușul, cu tine. E foarte greu să nu pot merge la doctor. Câteodată, din cauza anxietăţii sarcinii și a situaţiei, interpretezi greșit unele semne. Eu am riscat și m-am dus ieri la un control, pentru că nu mai simţeam bebelușul mișcând. M-am speriat foarte tare și m-am dus. Până la urmă, totul e bine. Îmi scăzuse glicemia.”
Cu 24 de ore înainte de operaţia programată, Cristina va trebui să se prezinte la spital, unde va fi testată pentru COVID-19. În funcţie de rezultat, fie va fi trimisă la maternitatea Bucur, desemnată ca maternitate COVID-19 pentru București, fie va petrece următoarele patru zile singură cu bebelușul. Perspectiva unei a doua nașteri într-un spital de stat a speriat-o îndeajuns de mult încât să se izoleze în casă de la începutul pandemiei. În ultimele două luni, a ieșit doar o dată, pentru vizita la doctor.
„Va fi foarte diferit de data asta, din cauza COVID-ului”, îmi spune Cristina, despre data de 29 mai. „Acum, nu mai ai voie să vii cu cineva, cu soţul, cu partenerul, cu oricine. Trebuie să înduri singură experienţa. Și pentru mine e greu, cu cezariana... Soţul meu nu va fi acolo, nu va avea un moment al lui cu bebelușul, cum a avut cu primul nostru copil. Mi-e puţin frică și din punctul ăsta de vedere. Ca mamă, eu port copilul, o simt în fiecare zi, în fiecare noapte, sunt conectată cu ea. Soţul meu nu e și o să rateze momentul, îi e luat de COVID. El doar o să se trezească, după patru zile și trei nopți, cu un bebeluș în brațe. Mă neliniștește perspectiva.”
În urma „cazului Sebastian”, din 2007, în România majoritatea spitalelor au interzis neoficial accesul partenerilor în timpul nașterilor, ceea ce contravine legii privind Drepturile Pacientului. ONG-ul Samas împreună cu asociația Mame Pentru Mame duc o campanie pentru a schimba acest obicei, dar, după cum îmi explică Ana Măiță, autoritățile „împachetează foarte deștept problema. Managerul spitalului sau șeful secției de obstetrică vine și îți spune că, dacă fiecare viitoare mamă ar veni cu un partener, s-ar crea aglomerație, ar exista microbi, cresc șansele unei infecții (...) fac lucrurile sa sune în așa fel încât să pară mai sigur dacă partenerul nu participă. E dificil să contraargumentezi.”
Pe 27 aprilie, comisia specială a Ministerul Sănătăţii din România a reactualizat metodologia și a menţionat că femeile gravide nu trebuie descurajate din a se prezenta la controalele prenatale pe care noua actualizare le include în lista programărilor esenţiale.
„Am avut foarte multe mesaje din partea femeilor din ţară, care ne spuneau ca doctorii le sfătuiau să nu se prezinte la controalele prenatale”, îmi explică Ana Măiţă, în numele asociaţiei Mame Pentru Mame. „Se crease o situaţie foarte periculoasă și am rugat Ministerul Sănătăţii să clarifice și acest aspect cu spitalele și DSP-urile din ţară și să se asigure că accesul mamelor la acest serviciu este posibil”.
O altă problemă serioasă abordată în reactualizarea din 27 aprilie este includerea procedurilor de întrerupere de sarcină voluntare în lista serviciilor medicale esenţiale, după ce un studiu realizat de Centrul Filia, ONG dedicat drepturilor femeilor, a revelat că din 112 spitale publice, care în mod normal ar efectua avorturi la cerere, doar 12 încă mai fac asta în timpul pandemiei COVID-19. Niciunul din aceste 12 nu se află în București.
Andrada Cilibiu, membră a ONG-ului și autoarea studiului, mi-a spus: „Anul trecut, când am făcut primul studiu și-am aflat că doar 112 spitale publice din ţară fac avorturi la cerere, m-am gândit că mai rău de atât nu se poate. Apoi a venit pandemia și mi-a arătat că, ba da, se poate.”
Andrada rezonează cu Adina Păun și Ana Măiţă și spune că momentul acesta nu va schimba în mod radical situaţia accesului la sănătate pentru femeile din România.
„Ideea că există ceva mai important de rezolvat decât drepturile femeilor și sănătatea lor a existat dintotdeauna. Și nu s-a schimbat cu pandemia”, continuă ea.
Ana Măiţă e mai optimistă. Ea speră că momentul pandemiei va încuraja o comunicare mai bună între ONG-uri și autorităţile române, pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor medicale pentru femeile din România și copiii lor, pe viitor. „Acum e momentul să dăm un ghiont autorităţilor în direcţia cea bună și să venim cu soluţii. În câteva luni, va veni momentul să ne așezăm, să analizăm și să facem niște schimbări, ca să fim mai bine pregătiţi de-acum încolo”, concluzionează ea.
Pe 15 mai, România va începe să relaxeze gradual măsurile de carantină. Două săptămâni mai târziu, într-o nouă realitate, Cristina va da naștere unei fetiţe.
