Bună, eu sunt Marghi și sunt însoțitor de bord de vreo 16 ani. Mă cam surprinde și pe mine când calculez că am undeva peste 12 000 de ore de zbor care, puse cap la cap, însumează cam un an jumate de viață petrecut exclusiv în avion.
Să nu crezi că visul de veacuri al omenirii a fost și al meu, că atunci când o să mă fac mare, vai, ce mi-ar mai plăcea să-mi petrec viața printre nori. Nici vorbă. Mai ales că taică-meu, fiind pilot și având apariții mai mult episodice, dar de impact, m-a afectat destul de mult, pentru că îl vedeam foarte rar. Iar, dacă te gândești că poate am zburat mult înainte să mă apuc de meserie, o să te dezamăgesc. Singura dată când m-a luat taică-meu cu el a fost pe un zbor București-Constanța.
Voiam să fac orice, mai puțin asta. Drept pentru care așa am și făcut. Însă, după experiența dintr-un fast-food de cartier și un an jumate ca asistent manager, am decis în cele din urmă să mă înscriu la Școala Superioară de Aviație Civilă (SSAvC), la vremea aia singura instituție autorizată să instruiască însoțitori de bord. De atunci am lucrat la o companie VIP vreo doi ani, apoi 13 ani la companii care operează și pe teritoriul României.
Starea de urgență m-a prins în concediu
În toți anii ăștia nu am avut concediu legat mai mult de două săptămâni. Chiar au fost ani în care nu mi-am luat concediu deloc, pentru că unul din avantajele meseriei e că mai pleci la contracte în diverse locuri, în care poate nici nu te-ai fi gândit că vei ajunge vreodată.
Întâmplarea a făcut să fiu în concediu când s-a decretat starea de urgență din 16 martie. Îmi planificasem o vacanță de câteva zile în Atena, oraș în care am aterizat de multe ori, dar pe care nu am apucat niciodată să-l vizitez. Inițial nu mi s-a părut ceva foarte restrictiv, dar când am primit mesaje de la și despre colegi aflați în vacanțe sau blocați pe aeroporturi în Italia, am renunțat rapid la planuri.
Cele zece zile de concediu mi le-am petrecut mai mult în fața televizorului și pe grupurile de WhatsApp, unde colegii și prietenii mei povesteau cum se desfășoară cursele, oamenii erau relativ panicați, curgeau linkuri cu tot felul de știri, mulți își exprimau îngrijorarea pentru familiile lor, fiind destul de expuși pentru că pe un zbor iei contact cu destui oameni. Pe lângă asta, vedeam cum se schimbă de la o zi la alta programul curselor, în funcție de restricțiile de zbor.
După ce am terminat concediul, am mai zburat două curse la sfârșitul lui martie. De atunci nu m-am mai suit în avion decât cu ocazia unui training pe care l-am avut în mai.
Am reușit să dorm mai mult ca în ultimii 16 ani
Majoritatea companiilor au apelat la voluntariat din partea angajaților. Adică, puteai să-ți exprimi opțiunea de a zbura pe cursele charter de repatriere, echipat cu combinezon, mască, mănuși și ochelari speciali. La început am vrut să mă înscriu, dar am renunțat când am aflat de la colegi că pe tot parcursul zborului nu puteai să bei, să mănânci sau să mergi la toaletă.
În toată perioada asta am trecut prin diverse stări, ca mai toată lumea. Când m-am lămurit și a fost cert că până la ridicarea stării de urgență nu vor fi decât curse speciale, m-am calmat. Mi-am dat seama că e o situație pe care n-o pot controla. Așa că m-am pomenit cu o grămadă de timp liber pe care nu prea știam cum să-l gestionez. Un lucru de care m-am bucurat cu adevărat a fost că am putut să dorm cum nu am mai dormit de 16 ani încoace. Obișnuită fiind să mă trezesc la cele mai dubioase ore, gen trei sau patru dimineața, să zbor de noapte și să dorm ziua, să-mi pun ceasul să sune și tot ritmul meu să fie unul cât se poate de haotic, acum în sfârșit puteam să dorm cât voiam. E adevărat că în amintirea curselor de noapte m-a prins și șase dimineața uitându-mă la filme.
Mai greu a fost cu stabilirea unui program, dar mi-am propus ca până la sfârșitul fiecărei zile să fac ba curat, ba ordine, ba să gătesc. Niciodată nu mi-a plăcut să gătesc, dar în pandemie, Jamila a devenit și cea mai bună prietenă a mea. Nu am ajuns la faza de banana bread, pentru că nu am cuptor, dar am compensat cu o oală de sarmale de post.
Pauza pe care nu mi-aș fi luat-o niciodată
Perioada stării de urgență mi-a dat cumva o liniște și mi-a redus drastic starea proprie de alertă în care mă aflam aproape zilnic la serviciu. Programul nostru deseori presupune și câte opt zile consecutive de muncă, cu o zi pauză. E destul de hardcore și greu de suportat uneori. Motiv pentru care am ajuns să am burnout acum patru ani. Așa că hiatul ăsta a venit pentru mine ca o relaxare, o pauză pe care altfel nu mi-aș fi luat-o niciodată.
Unul dintre cele mai mișto aspecte a fost solidaritatea oamenilor. Mi-au scris o mulțime de oameni pe Facebook, pe care nu îi cunoșteam, să mă întrebe ce fac, cum mă descurc, care e situația zborurilor, unii dintre ei s-au oferit să mă ajute cu diverse lucruri și chiar m-au ajutat.
Sigur că a existat teama de îmbolnăvire, mi-am făcut scenariul ăla cu mine intubată la ATI și am zis că asta nu e o opțiune. Chiar pe ultimele curse, din 29 martie, am avut ceva emoții, nu pentru că aș fi putut eu să mă îmbolnăvesc direct, ci că ar fi putut exista vreun pasager pe zbor purtător de virus, iar asta ar fi însemnat automat să intru în autoizolare.
Când toată lumea a început să se relaxeze, la mine a început criza financiară
Perioada mea de panică a început odată cu intrarea în stare de alertă și relaxarea restricțiilor din 15 mai. Pentru că deja simțeam că a trecut foarte mult timp de când n-am mai avut activitate și eu, ca toți colegii și prietenii din domeniu, am așteptat data de 14 mai în speranța că ne vom reîntoarce la muncă. Vedeam cursele băgate în programul din aplicația specială și ne bucuram cu toții la gândul vom începe ușor-ușor să zburăm. Din păcate, nu a fost așa și singura activitate pe care am avut-o legată de serviciu a fost cursul de recurență anuală din mai, necesar pentru păstrarea validității licențelor.
Imediat după terminarea cursurilor am intrat în șomaj tehnic până la sfârșitul lunii iunie.
Cumva, nu a fost o surpriză ținând cont de valurile masive de concedieri de la alte companii, dar până nu am văzut decizia, am tot sperat că situația se va îmbunătăți. Am avut un șoc în momentul în care am primit e-mail-ul și noaptea respectivă n-am dormit. Zilele următoare am tot văzut cum orașul începe să se aglomereze, oamenii să-și reia activitatea și am realizat că noi am rămas undeva în urmă.
Simțeam că lumea își reintră într-un normal care pe mine m-a ocolit, lucru care m-a frustrat îngrozitor.
Cred că e visul intim al oricărui însoțitor de bord să aibă o lună de vară liberă, pentru că vara e sezon de vârf și cam cea mai obositoare perioadă din an. Concediile se obțin greu și mulți preferă să zboare totuși ca să câștige mai mult. În mod normal, aș fi fost în culmea fericirii să am liber în perioada asta. Îmi aduc aminte că îmi propusesem anul trecut ca în 2020 să merg iar la Waha, să-mi iau o săptămână de stat în Vamă și apoi în toamnă să plec în Bali. Toate astea bineînțeles au ajuns de domeniul fantasticului. Pe deoparte, că nu e o idee bună să-ți mai planifici vreun concediu în afara Europei anul ăsta și, pe de alta, că nu îmi mai permit.
Viața în șomaj tehnic
Pentru că suntem plătiți pe zbor, veniturile mele s-au redus drastic în ultimele trei luni. Câștigul total al unui însoțitor de bord ca mine se calculează pornind de la un salariu de bază, la care se adaugă sporuri de zi, de noapte, ore de zbor, comisioane din vânzări etc.. Ajungi, astfel, la un pic peste salariul mediu pe economie. Însă, odată ce nu mai ai activitate, toate câștigurile suplimentare dispar și rămâi cu salariul de bază care înseamnă, în multe cazuri, minimum pe economie. Asta dacă aveai impresia că o însoțitoare de bord câștigă de rupe. Sigur, companii private din afara țării te pot plăti și cu cinci-șase mii de dolari, dar e altă discuție și nu e cazul meu.
Șomajul tehnic abia îmi acoperă chiria (300 de euro), rezervele de bani mi s-au dus și m-am trezit în situația tristă și jenantă de a apela la prieteni și rude, ca să nu fie nevoie să mă mut. Înțelegere și sprijin am găsit peste tot, dar pe termen lung nu e o soluție, așa că am încercat să mă mobilizez să găsesc o activitate care să-mi aducă o sumă de bani din care să mă pot descurca.
Am aflat că nu mă pot angaja cu contract de muncă în altă parte, cât timp sunt în șomaj tehnic, și că asta ar fi însemnat să-mi dau demisia de la locul de muncă actual, o aberație legală din punctul meu de vedere care mi-a restrâns și mai mult opțiunile oricum limitate. Tot de la prieteni am aflat că există diverse platforme online pentru freelanceri unde m-am și înscris, fără prea multe speranțe, ținând cont de domeniul de activitate și experiența mea.
Senzația pe care am avut-o a fost că am venit de pe o insulă unde trăisem într-un univers restrâns timp de 16 ani, într-un oraș unde lucrurile au evoluat extrem de mult în lipsa mea.
Pe lângă presiunea financiară, am început s-o simt cu adevărat și pe cea psihică. Obișnuită să fiu pe drumuri toată ziua, chiar și în zilele libere sau vacanțe, acum sunt constrânsă la drumuri la Mega sau întâlniri cu prietenii, pe buget redus. Dacă pe timpul stării de urgență nu aveai de ales, trebuia să stai în casă, acum lucrurile s-au schimbat, au trecut deja aproape trei luni pentru mine de când nu am mai prestat muncă productivă și nu o mai percep nici ca pe o pauză, nici ca pe o situație care ni se aplică tuturor.
Am rămas ultimii din curtea școlii
Am văzut cu toții înghesuiala din punctele de frontieră terestre, cu cozi interminabile de mașini, cu oameni așteptând ore întregi, un proces prea puțin supravegheat și coordonat. Companiile aeriene s-au pregătit însă cu măști, mănuși, șervețele dezinfectante, măști extra pentru pasagerii care puteau fi suspecți de COVID. Ulterior s-au introdus ca măsuri suplimentare termometrizarea, dezinfectarea aeronavei înainte și după fiecare cursă, iar însoțitorii poartă în prezent echipament de protecție. Cursele speciale se fac în combinezon. Deși e un spațiu închis, este un mediu destul de controlat, unde se iau măsuri de protecție atât a pasagerilor, cât și a echipajului.
Prin comparație, poate nu cea mai bună, într-un metrou cu o capacitate maximă de 1 200 de călători, un Boeing 737-800 are capacitate maximă de 189 de locuri. Chiar făceam mișto că o să mergem să ne angajăm însoțitori pe metroul București-Otopeni, poate așa mai vedem și noi aeroportul.
Pentru că realitatea este că noi, Cultura și HORECA am rămas ultimii din curtea școlii. Și în domeniul HORECA lucrurile s-au mișcat încet și la capacitate redusă, pe sistemul delivery, de curând s-a dat drumul și la industria hotelieră, s-au deschis terasele, e ceva. În domeniul cultural există artiști care pot susține un concert la o terasă, există teatru online și câteva alternative. Spre deosebire de horeca și cultură, unde să zicem că lucrurile se mai pot adapta, se mai poate improviza, noi nu avem opțiuni, nu avem cum să muncim mai puțin, mai pe jumate sau altfel. Zbori sau nu zbori.
Cred că în perioada asta cel mai greu de suportat sunt incertitudinea și inutilitatea. Nu știm când ne vom întoarce la zbor, cât vom zbura și către ce destinații. Este totul o continuă așteptare care se prelungește din două în două săptămâni și care îți mănâncă mai toate resursele de optimism, energie și bani. Toate veștile sunt din ce în ce mai sumbre legate de domeniul ăsta, cu concedieri, falimente și restructurări. Câteva exemple:
Wizz Air, cea mai mare companie aeriană low-cost din Europa Centrală şi de Est, a concediat peste o mie de angajați. RyanAir a anunțat că va concedia trei mii pentru a supraviețui. Lufthansa pune pe liber 22 000 de angajați din Germania și își va reduce flota cu o sută de aeronave. British Airways a propus disponibilizarea a 12 000 de angajați, EasyJet 4 500, Virgin Atlantic 3 000. German Wings, subsidiară Lufthansa, s-a închis, iar Avianca, a doua cea mai mare companie aeriană din America Latină și a doua cea mai veche din lume, a intrat în faliment.
Ce ne mai ține cât de cât pe linia de plutire e faptul că angajatorii au ales cel puțin deocamdată șomajul tehnic în defavoarea concedierii, lucru care nu e fericit în sine, dar ne dă un dram de speranță.
