Cealaltă poveste cu Johnny Depp care te-ar putea interesa mai mult ca român, dincolo de scandal

Există o fază antologică cu Gigi Becali care se face „frate de cruce” cu Ramon Calderon, un fost boss de la Real Madrid, înainte de un meci între Steaua lui și marele Real. Ei bine, așa văd, prin această metaforă superbă, legătura de sânge și în spirit pe care lăutarii din Clejani o au cu Johnny Depp. E una care a depășit cadrele artistice în care aceștia s-au găsit și s-a transformat într-o prietenie care a făcut bine nu doar muzicienilor, dar mai ales României.

În contextul nedrept în care e acum Johnny Depp în procesul cu fosta soție Amber Heard, în care pare a fi victima unei culturi a manipulării, poate e util să știi de el dincolo de filme și scandaluri. E mai mult decât piratul care se bate cu oameni-caracatiță, fură și bea rom. „Muzica lor este mai presus de tot ce am auzit până acum și sunt cei mai mari muzicieni pe care i-am ascultat vreodată”, a zis chiar Depp despre lăutarii din Clejani.

Astea nu-s singurele laude pe care le-a adus muzicienilor români care au adus României mai mult prestigiu peste hotare decât aproape orice ansamblu și orice rockstar românesc din prezent sau din trecut. Așa că uite un capitol dintr-o poveste deosebită, așa cum a fost cea a tarafului Haiducilor – sau Taraf de Haïdouks – cât s-au plimbat prin lume.

Clejanii și Depp nu s-au întâlnit pe la vreun concert de lăutărie pe o uliță de sat sau pe vreo scenă din Europa acaparată de viori, țambale și contrabasuri, așa cum poate te-ai gândit, ci pe platoul unui film – The Man Who Cried, o dramă romantico-siropoasă din 2000 cu orgolii, iubiri neîmplinite, muzică lăutărească și, bineînțeles, cu un Depp tânăr și șarmant.

Nu se putea ca Hollywood să nu aplice în film clișeul romantizat al romilor din estul Europei, dar măcar le-a dat timp și spațiu și lăutarilor din Clejani să se afișeze așa cum meritau. Oricum, lăutarii noștri veneau după ani în care au rupt efectiv, din Europa până în Statele Unite, toate scenele și inimile occidentalilor dornici să mai audă și ei altceva decât muzica lor prăfuită, acel ceva tradițional care la ei dispăruse de ani de zile. Așa au ajuns să apară în filmul Concertul, al lui Radu Mihăileanu, unde cel puțin Anghel „Caliu” Gheorghe a impresionat cu talentul lui autentic și autodidact de a învăța, după ureche, o partitură Paganini în doar 20 de minute.

Păi să te pui în postura lui Johnny Depp și să știi lucrurile astea despre niște străini și să nu vrei să le fii tovarăș? Apropo de tovărășie, Depp a fost impresionat nu doar de muzica lăutarilor din Clejani, care acum erau cunoscuți lumii întregi drept Taraf de Haïdouks, ci și de modestia și autenticitatea lor. Dovadă că o tradiție i-a fost predată mai departe lui Depp, iar el a băgat-o în film fără ezitare.

Într-o scenă din The Man Who Cried, partenera lui Depp e luată la dans de omul care-i pune bețe în roate. Nimic special, că în mai toate dramele romantice este câte o astfel de intrigă. Doar că patosul momentului a fost dus mai departe cu un sfat de la Caliu. Convins de puterea de moment a scenei, i-a zis să-și ia cu el un cuțit, iar atunci când vrea să-i arate cuiva că nu-i va fi bine să înfigă lama într-o masă, semn că luptă pentru iubirea lui orice ar fi. Iată, un fragment de tradiție dus la alt nivel. 

Poate a fost un moment bun pentru actor să-și dea seama de unde vine, cine e, ce e și ce-i place cu adevărat. Sau poate nu. În orice caz, conexiunea lui cu grupul de lăutari a fost instantă și naturală. Și a continuat. Să nu mai zic că, anterior filmărilor, ai noștri au făcut ce au știut ei mai bine. L-au întâmpinat pe Depp cu câteva cântece lăutărești, cum se face la nuntă, botez sau câte-o cumetrie, cu joc, zâmbete și ritm ținut din călcâi. Și poate și asta l-a impresionat când s-au cunoscut, că niște străini l-au văzut deja prietenul lor. 

Așa au ajuns lăutarii din Clejani să stea câteva zile bune în casa lui Johnny Depp din Los Angeles. Actorul i-a servit cu grătare, băuturi fine, conexiuni cu toate numele de top din industria filmului și nu numai, dar mai ales i-a prezentat drept prieteni și a adus României, încă o dată, un serviciu de imagine fără egal. „Un om de suflet, Johnny. Nu mânca fără noi”, a povestit Caliu despre episodul ăsta.

În 2002, BBC i-a încununat pe Taraf de Haïdouks drept cei mai buni muzicieni ai Europei de Est. Lucru acceptat unanim de toată Europa, mai puțin de România care, în continuare, habar n-avea că lăutarii o reprezintă cu patos peste tot.

În fine, Depp a venit să le înmâneze premiul, iar naturalețea cu care vorbea despre oamenii ăștia a însemnat validarea lor ca artiști. Poate că nici nu se vedeau așa, ci mai degrabă niște oameni dintr-un sat neștiut de lumea mare care au avut noroc și au reușit cumva.

„Te considerăm fratele nostru pentru că ne înmânezi acest premiu”, i-a zis Ioniță din Clejani într-o franceză stâlcită. S-au felicitat, s-au pupat, au luat premiul, iar lăutarii noștri au dat drumul la program în semn de mulțumire. Cu zâmbete mari pe chip, cu șiroaie de sudoare pe frunte și cu același patos ca pentru fiecare cântare.

Depp a continuat să le ducă numele și renumele în lume, le povestea prietenilor lui despre tovarășii lăutari din Clejani, iar când a revenit în România cu trupa lui, The Hollywood Vampires, i-a vizitat.

Taraf de Haïdouks au făcut ce au știut mai bine, fără artificii, natural, ca și cum ar avea un gig deja arvunit la vreo nuntă, la un botez sau chiar la înmormântare. Simplitatea asta în artă, oricare ar fi ea, greu se găsește și greu se mai regăsește. Lăutarii din Clejani doar și-au făcut programul, cum zic ei, fără să înțeleagă neapărat ce înseamnă pentru România în lume și fără să știe că sunt, poate, ultimii reprezentanți ai unui fel de-a trăi viața. De altfel, de la începutul lui 2000 și până în prezent, unul câte unul s-au dus. 

Partea nedreaptă pentru ei în povestea asta e că oamenii s-au prezentat cu muzici tradiționale românești, într-o perioadă în care capitalismul nebun al anilor 2000 acapara toată țara. Românii consumau atunci manele pe felie. Iar lăutarii din Clejani, ajunși și ei la apogeu, dar recunoscuți doar în afara țării, nu aveau loc să-și facă programul și să le fie recunoscute merite de către semenii români. Probabil adevărata lor glorie va veni cu mult după ce ultimul dintre lăutarii ăștia își va da suflarea. 

Un documentar despre lăutărie, Clejani și cum se vede finalul unei meserii care părea eternă.

Ți-am făcut un cheat sheet cu numele pe care să le știi: Nicolae Neacșu („Culai”): vioară și voce (1924–2002); Ion Manole („Șaică”): vioară și voce (1920–2002); Dumitru Baicu („Cacurică”): țambal și voce (1931–2007); Ilie Iorga: chitară și voce (1928–2012); Gheorghe Fălcaru („Fluierici”): fluier (1954–2016); Constantin Sandu („Dinu”): țambal și voce; Marin Sandu („Țagoe”): acordeon, contrabas și voce; Paul Guiclea („Ilie Pașalan”): vioară și voce (1932–2018); Constantin Lăutaru („Costică Boieru”): vioară și voce (m. 2021); Anghel „Caliu” Gheorghe: vioară; Robert Gheorghe: vioară; Ionică Tănase: țambal; Florea Pârvan: contrabas, acordeon; Marin Manole („Marius”): acordeon; Viorel Vlad: contrabas. Povestea lui Caliu, acum liderilor lăutarilor din Clejani, o ai într-un portret făcut de DOR. Și așa afli și de alți câțiva.

Totuși, Johnny Depp a dat bani la lăutari, dacă stau bine să mă gândesc. A plătit prețul recunoașterii artistice pe care niciun român nu l-a oferit de sute de ani unor artiști veritabili, ținuți sub talpa modestiei de prea multe bariere ideologice, sociale și culturale. Iar aceștia i-au oferit ce știu ei mai bine: muzică și voie bună care trec peste orice.