Am vorbit cu Johny Romano despre muzică, faimă și cum l-a cucerit pe Connect-R

„Te-am mințit.”

„Pentru că și eu am fost mințit.” 

Așa sună cele două SMS-uri pe care le primesc unul după altul de la Johny Romano, pe drum spre locul nostru de întâlnire. „Mai durează”, continuă el, înainte să-mi explice că e la filmări la o emisiune TV. Știam că are un program extrem de încărcat, așa că am zis că nu-i panică, ne vedem când termină. Aproape două ore mai târziu, îl văd și eu pe băiatul care l-a impresionat pe Connect-R și a câștigat inima publicului cu melodia „Na Janau.” 

Relaxat, îmbrăcat sport, Johny vorbește foarte melodios și calm, în timp ce exprimă multă blândețe. Conversația s-a legat rapid după ce mi-a povestit că o să trebuiască să se epileze, pentru că interpretează o artistă populară în show-ul Te cunosc de undeva, iar transformarea trebuie să fie cât mai veridică. Nu e neapărat confortabil cu hainele strâmte și tocurile, dar la partea de piese n-are nicio emoție. 

„În momentul ăsta, în afară de instrumente, deși mi-am luat chitară să învăț să cânt la ea, niciun stil muzical nu mi-e greu.” Are un soi de aroganță, dar nu e deranjantă, ci vine fix din încrederea de sine.

Am continuat să ne plimbăm pe străzi și ne-am așezat pe o bancă în parcul Grădina Icoanei, unde am vorbit despre cum a ajuns să facă muzică, ambițiile sale, dar și iubirea pentru familie și Ferentari, cartierul unde a crescut.

Jumătate din viața lui Johny e off the record, dar cert e că n-a avut o copilărie ușoară. N-o spune ca să-ți fie milă, doar povestește o realitate dură prin care a trecut, în care „o grămadă de inși” stăteau în două camere, „și alea cutiuțe mici.” Acum stă tot cu familia, dar ține să sublinieze zâmbind: „acum avem casă mare.”

Mama lui e plecată la muncă în afară, iar tatăl lucrează în București. Johny face 26 de ani în noiembrie și locuiește împreună cu frații de 21 și 23 de ani și sora de 16 ani. Spune că s-a maturizat de mic, de când a fost nevoit să aibă grijă de frații lui. Asta l-a făcut să fie omul de azi și i-a dat și un scop, la nivel emoțional.

„Fratele mai mare. Asta am fost toată viața. Sunt fratele mai mare și la om de 50 de ani. Dacă ai o problemă încerc să te ajut, oricine ai fi. Foarte rar ies din asta. Doar dacă sunt supărat, atunci nu mai sunt fratele mai mare – ia mai descurcați-vă, mă!”.

N-a terminat vreun liceu de muzică, nu are nici altă pregătire în domeniu, iar în familia lui nu e nimeni care să se ocupe cu asta. A învățat toate stilurile muzicale singur, cu o determinare de neclintit. Prima piesă pe care a ascultat-o a fost „La inimă m-ai ars” a lui Florin Salam. Avea patru-cinci ani. Nu mai ține minte dacă se prostea sau cânta bine, dar la 11 ani a început deja să facă asta. Pe la 15 ani, datorită unui prieten, și-a dat seama că sună bine.

Până atunci a ascultat și cântat numai lăutărească și manele, dar când a început să înțeleagă că există și alte stiluri muzicale și i-a descoperit pe Beyoncé, Kendrick Lamar sau Ray Charles „a luat-o razna”. „Căutam obsesiv tehnici cât mai grele și cu cât era mai grea, cu atât mai tare îmi doream s-o învăț. La început ieșea oribil, repetam zi de zi. Aveam tonul ăla de lăutărească și manea, așa cum eram obișnuit, dar am repetat până mi-a ieșit cum îmi doream. Sunt îndrăgostit de muzică. Cu jumătate de an înainte să fac 18 ani am zis «asta e soarta mea, eu cânt». Toată lumea care mă cunoștea știa că eu cânt. «Johny al nostru cântă», ziceau.”

Până la vârsta de 17 ani, continuă artistul, el nu a făcut nicio comparație între el și oamenii pe care-i asculta, deoarece îi considera profesorii lui, frații lui mai mari, și se minuna de lucrurile pe care le învață. Și acum, deși e mult mai sigur pe talentul lui, tot e fascinat. Însă, la acea vreme, el nu știa că există case de discuri, producători, canale media pe care le poți folosi în avantajul tău. „În capul meu eram sălbatic, pierdut. Bine, și background-ul din care am ieșit mă făcea să fiu așa. Habar nu aveam că oamenii ăștia au producător, casă de discuri, că înregistrează cu microfon. Eram eu care cântam.”

Încă de mic, Johny a avut tot felul de joburi, deoarece consideră munca importantă. „La trei ani, ca să scape de mine, tata mi-a arătat jocurile pe calculator, iar la patru ani deja îl băteam. Mă lăsa în casă și nu aveam limită – mă jucam opt-nouă ore pe zi, iar așa am început să înțeleg calculatoarele. La 11 ani mergeam la oameni în case să le instalez Windows-ul sau să le pun filme sau jocuri pe CD-uri”.

La 18 ani însă, după ce a terminat liceul, s-a hotărât să plece din țară. „I-am zis mamei. Am vrut să plec să mă haladesc, să văd cum funcționează lumea. La 17 ani jumate mi-am dat seama că sunt pierdut, că nu am niciun contact cu lumea reală. Ca să înțelegi, primii doi ani de școală nu aveam ghiozdan, mergeam cu adidașii rupți. Refuzam societatea și eram pierdut în spațiile mele, pentru că nu ieșeam afară să mă joc. Am plecat în Lisabona să văd și eu cum e, pe același stil pe care eram, sălbatic. Dacă mă uit în spate, cu maturitatea de acum, îmi dau seama că eram bolnav cu capul.” 

Johny a plecat cu 300 de euro la el. Avea acolo o verișoară, așa că măcar avea unde să doarmă. Mergea zi de zi la un târg de vechituri, cumpăra ceva de acolo, apoi vindea mai scump și așa făcea și 150 de euro pe săptămână. A încercat să învețe și limba, la un centru de imigranți, dar n-a durat mult povestea în Portugalia. După trei–patru luni, când și-a dat seama că banii pe care-i făcea aici putea să-i facă și acasă, a plecat. 

Întors din Lisabona, Johny și-a dat seama că experiența de acolo l-a maturizat și l-a ajutat să fie mai independent: „nu-mi mai era frică de «azi n-am țigări». Nu mai exista în mintea mea așa ceva, știam că mă descurc, fac eu ceva.” S-a angajat și a început să caute studiouri mai mici, iar la unul dintre ele a descoperit și conceptul de instrumental și faptul că poți să înregistrezi și chiar să dai 10-20 de take-uri la o piesă până-ți iese. A intrat pentru prima oară „în borcan”, la 20 de ani, unde a dat un freestyle în engleză pe un instrumental și i-a ieșit din prima. „COJOC all night” se numește piesa. 

„Când am ieșit din borcan eram «bă, e ok?» Și ăia erau în extaz. Atunci am aflat că piesele nu se fac așa, că trebuie să le scrii. Păi, la noi la țigani, la lăutari, trebuie să scoți din burtă, atunci pe loc, cum adică stai să le scrii?” Johny nu scrie piese nici acum, pentru că totul îi vine natural, când aude beat-ul. Odată cu prima piesă de pe YouTube, a prins curaj, a mers și la alte studiouri, și a făcut școala lui, de nebun.

La 23 de ani, i s-a oferit oportunitatea să cânte pe o scenă. „Învățasem să fac muzică, dar nu cântasem live, nu aveam public. Am plecat ca animator pe la insula Kos, la un hotel mare de acolo. Voiam să văd cum e cu scena. 800 de oameni se simțeau în locul ăla ca 7 000.” Aici pe timp de zi lua oamenii la jocuri, dodgeball, darts, iar seara cânta cover-uri, iar uneori apuca să facă și freestyle. Odată ce a învățat tot ce se poate învăța de aici, a plecat. „Pentru toți am plecat la muncă, dar eu am plecat să-mi asum experiența de artist.”

După Grecia, Johny s-a simțit pierdut și confuz vreo două luni, pentru că nu mai știa ce-i trebuie și de ce-i trebuie. Trebuia să învețe cum funcționează o casă de discuri, ce se întâmplă cu piesele după ce ies și alte lucruri care nu aveau legătură cu cântatul propriu-zis, dar sunt esențiale.

„Nu-mi plăcea nimic, nu-mi convenea nimic, parcă nu era nimic interesant. Eram pornit să ajung cât mai aproape de obiectivul din capul meu, dar parcă mai mult mă îndepărtam. Am avut o perioadă de furie și m-am mutat trei luni pe Moșilor, singur. Am fost o zdreanță de om.” Își ducea aurul la amanet, juca la păcănele, scotea aurul, pierdea apoi și banii, și aurul, apoi și-a dus laptopul și a pierdut tot. Din fericire, a fost doar o perioadă, iar acum spune: „nu mai joc, nu mă ating, nici nu vreau să aud, nici să văd.” 

După perioada aia de confuzie, am vrut să știu cum tratează Johny perioadele vulnerabile și sensibile, dar și cele de frustrări sau nervi. „Sunt nervos înăuntrul meu, nu fac urât. E o chestie de disciplină, pentru că nu vreau să fiu văzut așa. Consider slăbiciune să te pierzi repede cu firea.” El crede că societatea nu-ți permite să fii vulnerabil și zice că e bine să fii așa, dar nu în public, cu atât mai mult cu cât ești artist. „Tu trebuie să aduci frumusețe lumii. Sunt empatic față de oameni și nu vreau să-i încarc cu problemele mele. E ok să împarți cu cercul tău, cu oamenii tăi. Altfel, devii expus oricărui om care vrea să-ți pună piedici și e o dovadă de slăbiciune. Un om care se plânge pare mai slab față de un om puternic.” 

Are propria modalitate de a comunica cu fanii pe subiecte de genul ăsta, mai ales într-o lume unde se pune mare accent pe sănătatea mintală. „Eu vreau să transmit asta – nu vă mai puneți piedici singuri, mai ales dacă lumea nu vrea să vă încurce. Nu vă pierdeți cu capul.” Are un grup de sprijin și vorbește lucruri personale cu prietenii buni, cu frații lui, prietena lui cea mai bună, dar și cu mama lui, cu care are o relație foarte apropiată. Cu toate astea, deși spune că înțelege depresia, are propria teorie despre a comunica public astfel de lucruri.

 „Dacă ești în depresie îți spui «mamă, ce depresiv sunt», îți mai spune și altcineva același lucru, îți mai spun cinci persoane. Apoi cinci persoane știu că ești în depresie și spun toți asta, devine ceva real. Chiar dacă eu ies acum din depresie, sunt alte cinci persoane care știu că sunt acolo, aia e realitatea lor. Când mă întâlnesc cu ei, ei se comportă cu mine ca și cum aș fi în depresie. Imaginează-ți asta la 10 000 de oameni. Dacă eu ies din depresie și ei vin cu energia lor, obligatoriu mă forțează să devin depresiv. Devin parte din personajul tău, dacă-ți permiți.” În schimb, ar vorbi public despre alte probleme, cum ar fi moartea unui părinte. „Atunci vreau să explic «nu sunt Johny, sunt un copil care suferă».”

Johny gândește și vorbește în engleză foarte bine. A învățat singur din filme, jocuri pe calculator și muzică. După cele trei luni de rebeliune pe Moșilor, și-a luat „o zdreanță de microfon” pe care ținea un ciorap și înregistra cu pătura în cap, o pereche de căști și un calculator. Zi de zi, luni de zile, a învățat să le folosească, până a făcut prima piesă, apoi nu exista zi să nu facă o melodie și abia aștepta să ajungă acasă, să-și găsească un beat și să compună ceva, mai ales că știa cum să-l facă să se audă okay. 

La un moment dat, Connect-R l-a descoperit pe Instagram și l-a chemat la el în studio. „Îți dai seama ce emoții am avut când mi-a scris? Mi s-a închis stomacul. I-am cântat niște Alicia Keys, niște jazz, un rap de-al meu freestyle, l-am spart. A început brr, brr, niște onomatopee de-ale lui, mi-a dat hype când s-a ridicat. Mamă, așa? Așa. Apoi s-a calmat, am stat pe acolo la povești, dar când să plec i-am zis că eu cânt și manele, și lăutărească.”

Johny mi-a fredonat și mie o lăutărească de jale în parcul Grădina Icoanei și mi-am zis încă o dată că băiatul ăsta are ceva special.

Connect-R a plecat în Asia Express și când s-a întors în studio a pus instrumental de la „Na Janau”. Deși avea ceva versuri trase, Johny deja era în capul lui, dansa, așa că i-a zis să-l lase să înregistreze. „Mă uitam la el și îl spărsesem. «Ce-i asta, o aveai făcută?» Nu, nu. Mi-a dat dismiss și a început să mixeze vreo zece minute, îl vedeam cum se distrează, în timp ce eu stăteam pe canapea și mă uitam la el. Abia așteptam. La un moment dat, a scos căștile, s-a dat în spate, a dat volum și s-a uitat la mine. Amândoi am înțeles că era hit și cred că am dansat vreo 20 de minute, acolo, în studio.”

Johny vrea să se lanseze internațional sută la sută. Îmi spune că-i vine foarte ușor să facă piese în engleză, ba chiar și-n spaniolă, dar mai greu în română. „Nu am ascultat muzică românească, doar lăutărească. Știam doar de Killa Fonic, Smiley și Connect-R, atât știam eu. Acum m-am interesat, știu mai mulți”, explică el. L-am întrebat și ce-ar face dacă un label românesc i-ar da mulți bani, dar asta ar însemna să facă și muzică comercială. „Dacă cânt și ce vreau eu, dar ajustez să fie și ce se ascultă, e superb”.

Până una alta, este la Connect-R și-i place la nebunie: „El este producător, toate instrumentalele sunt făcute de el și sună foarte americănești. Mă face să mă simt cum sunt eu și înțelege muzica la un nivel avansat. Îmi place modul în care calculează lucrurile, perspectiva lui asupra industriei. Sunt mândru să apar lângă el, sunt mândru când iese numele meu din gura lui”.

Compromisuri? Doar dacă l-ar lua un label din afară, adaugă el, dar a vorbit deja cu Connect-R și ar face „jumate–jumate” dacă s-ar întâmpla asta.

În decembrie 2021, Johny a făcut primii bani dintr-un concert. Și-a cumpărat o pereche de Nike-uri de două sute de euro, câteva lucruri pentru casă și și-a scos familia în oraș. „Primul meu concert a fost alături de Connect-R la BOA și a fost full. M-a spart, a fost extraordinar.” Are calendarul plin până la final de an. 

N-are treabă cu hate-ul și nici nu-l afectează, pentru că a primit când era mai mic, dar nici asta nu l-a ținut în loc: „putea să-mi spună și toată planeta pământ că n-o să reușesc, eu am știut drumul meu”. Cât despre faimă, nu crede că-l va schimba, dar știe un lucru foarte clar: „Nu vreau să cobor la anumite niveluri și nici să fiu presupus la anumite niveluri. Noroi pe față dacă aveai și tot stăteam de vorbă cu tine. Sunt arogant doar cu timpul meu, cu ce fac. Voi folosiți viața mea, dar cum vreau eu, nu cum vreți voi. Bani faci oriunde, dacă vrei cu adevărat să faci bani. Însă nu vreau să fiu zdrențuit, că nu am de ce.”

Momentan n-are iubită și spune că e complicat. „Eu îmi doresc, nu sunt o zdreanță, în viața mea n-am fost afemeiat. Mi-am dorit cum e la noi – nevestica mea, puiul meu, baba mea, omul ăla care să fie casa mea. Am încercat la un moment dat, dar nu mă înțelegeam cu ea. Nu înțelegea programul meu, era geloasă, nu înțelegea că am treabă. «Nu e capabil creierul tău să înțeleagă că nu sunt zdreanță. Eu sunt o bomboană de om și tu mă vezi zdreanță» – așa i-am spus. Acum nu am timp de relații.”

Johny a crescut în Ferentari și spune că nu mai e cazul ca acest cartier să fie privit de sus. „Nu cu totul, cel puțin. E foarte frumos de la un timp, dar mai sunt câteva locuri care nu ne plac nici nouă, toți cădem de acord. Chiar dacă spun public, n-are cine să se supere. Ne dorim să existe o schimbare.” Adoră cultura din care face parte și vrea să dea un exemplu pozitiv în sensul ăsta. „Îmi iubesc, poate e un cuvânt greu, rasa. Sunt mândru. Mulți consideră că evoluția înseamnă că trebuie să renunțe la ceva din ei sau nu sunt la standardul lumesc, dar poți face asta, fără să-ți ignori familia, neamul. Orice s-ar întâmpla, eu-mi iubesc neamul.”

Johny cântă sâmbătă, 27 august, în cartierul lui, cu ocazia Zilele Caleido, un eveniment care explorează diversitatea culturală și are loc între 25 și 28 august sub cerul liber, în Piața Ferentari. Toată lumea-l știe acolo și îmi zice că un show aici îi oferă o altfel de bucurie. „Când am lansat «Na Janau», toată țigănia – adulți, copii, începeau să cânte când apăream.”

E fericit tare să cânte în cartierul unde a crescut și zice că vor veni toate neamurile să-l vadă. „O să fie fantastic, o să pot să mi-o dau așa cum vreau. Abia aștept.”