În muzica românească nimeni nu cântă mai onest și fără filtru despre suferință și probleme de corazon decât Irina Rimes. Artista originară din Republica Moldova se prezintă vulnerabil în versurile sale și vorbește despre ce am experimentat sau vom experimenta cu toții la un moment dat: dezamăgirea în dragoste, iubirea neîmplinită, dar și despre cât de intens se simte să fii cu cineva cu care ai chimie.
Irina a reușit să-și creeze o nișă aparte și să profite de propria-i sensibilitate pentru a crea melodii care curg pe repeat în playlist-urile gagicilor moderne, dar nu numai. Muziciana își găsește inspirație în tristețe pentru că, spune ea, „doar în comparație cu suferința poți trăi fericirea adevărată.”
Nu-i place să vorbească despre depresiile sale în interviuri și susține că melodiile ei vorbesc cel mai bine despre astfel de lucruri. E conștientă că publicul o ține „acolo sus”, atâta vreme cât îi ascultă muzica. Ăsta e unul dintre motivele care o determină să facă piese interesante, ba chiar să experimenteze cu stiluri, inclusiv trap, pentru că, până la urmă, asta face cel mai bine, compune și creează oricând are ocazia. Dacă ai văzut documentarul despre ea, știi deja foarte bine cât de mult a muncit ca să ajungă unde este.
Altfel, Irina vrea să cunoască cât mai multe de pe lumea asta și să se dezvolte pe zi ce trece, pentru că asta i se pare „cel mai interesant lucru de pe pământ.” Am luat-o la întrebări despre procesul ei creativ, influența muzicală, dar și despre ce ar fi făcut dacă nu era muzica. Iată ce-a ieșit.
Irina Rimes face muzică cu care n-ai cum să nu empatizezi
VICE: Cum simți că ai evoluat ca artist de când te-ai lansat în muzică și până acum?
Irina Rimes: În primul rând, am învățat să fiu ceea ce înainte doar pretindeam că sunt. Și cu cât învăț mai mult, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic. Și nu vorbesc doar de muzică, ci despre întreaga evoluție ca experiență umană.
Dar dacă aș răspunde la întrebare fără ocolișuri, am învățat să cânt pe scenă, să cânt în studio, am învățat să fac voci și să scriu versuri rapid, am învățat să-mi gâdil inspirația când e pasivă. În același timp, am învățat unde să tac în muzică, pentru a transmite sentimente când cânt.
Când ești mai creativă, la tristețe sau la fericire?
La tristețe, desigur. Sunt o romantică incurabilă și accept suferința în viața mea ca pe ceva fără de care nu aș putea trăi. Doar în comparație cu suferința poți trăi fericirea adevărată, așa cum nu există bine fără rău sau lumină fără întuneric.
Foarte multe femei se identifică cu muzica ta. De ce crezi că se întâmplă asta?
Pentru că relatez lucruri pe care le-am trăit și pe care le-am trăit cu toții, într-o măsură sau alta. Într-o vreme îmi plăcea să spun că viața în sine este cheesy, toți facem aceleași lucruri, ne naștem, apoi învățăm să devenim „cineva”, ne îndrăgostim, suferim, căutăm, găsim sau nu găsim, sau ni se pare că am găsit.
Cu siguranță și căutarea are un sfârșit – accepți, mori, that’s it. Pentru unii, viața are sens, pentru alții nu, dar chiar și așa, toți mergem în aceeași direcție. La un moment dat, pe toți ne doare, toți acceptăm și toți renunțăm.
Simți vreo responsabilitate față de fani prin muzica pe care o faci și mesajul pe care-l transmiți?
Nu știu încă. Pe de-o parte, oamenii mă ridică și mă poziționează acolo unde sunt, pe de altă parte, ei fac asta pentru că se regăsesc în muzica mea, care îi ajută să se vindece, cum spun unii, sau să nu uite, cum spun alții.
Cum dragostea lor e condiționată, cred că adevărul e undeva la mijloc. Atâta timp cât voi munci și mă voi sacrifica pentru cariera mea, fanii mă vor ține sus. La munca mea se adaugă dragostea lor pentru muzica mea. Dacă eu mă voi delăsa și nu voi mai face muzică interesantă, ei își vor găsi alți artiști preferaţi.
Ești o artistă care scrie versuri personale. Ai primit feedback sau reacții de la bărbații pe care i-ai iubit, pentru anumite piese?
Da, dar nu pot să povestesc, e prea personal.
În ultimii doi ani mi s-a părut că ai început să experimentezi mai mult în muzică, iar aici am în minte în special „Ielele” și „Bagă” cu Bruja sau „Laisse tomber les filles”. De ce o faci, simți că pierzi ceva dacă n-o faci? Cauți ceva anume?
Nu neapărat. Heh, sunt curioasă acum, după cum ai formulat această întrebare, dacă pare disperare sau nu? (râde) De fapt, fac foarte multă muzică, foarte multă. În timpul meu liber, adică cel în care nu am concerte sau filmări, fac muzică, sesiuni adică.
Când faci zi de zi cam același lucru, te plictisești și vrei să faci și alte stiluri. În plus, eu scriu și pentru alții, așa că este obligatoriu să-mi ies din piele, dacă nu vreau ca artiștii pentru care scriu să sune ca mine, ar fi foarte greșit.
Trebuie să mă transform. Și atunci ies piese, precum cele menționate mai sus, și dacă sunt foarte bune și interesante, le păstrez pentru mine. Oricum, orice am făcut ca stil de muzică, a avut și follow up. N-o să scot niciodată o piesă ieșită din context fără să știu că mai urmează ceva în același stil. Pentru mine este important caracterul proiectului și el nu trebuie să fie schimbător, ci mai degrabă divers. Dar dacă aș răspunde fără ocolișuri, atunci aș spune simplu: pentru că pot.
Ți-a fost vreodată teamă să nu fii judecată sau că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ta?
Da, mi-a fost frică, dar mi-a trecut. Am trecut prin cele mai proaste experiențe legate de asta, dar așa cum nu mai plănuiesc să scot vreo piesă care să se numească „Nu Știi Tu Să Fii Bărbat”, nu-mi mai fac griji acum.
Care-i o piesă, sau poate un album, care a avut efect terapeutic pentru tine? Muzică de inimă albastră, dacă-i pot spune așa.
Tigran Hamasyan – „Drip”, asta ar fi una, dar și Ibrahim Maalouf – „True Sorry”. Mai pun pe listă toate albumele lui Yann Tiersen, dar mai ascult și câte o piesă de la Cory Henry, poate Snarky Puppy. Dar cireașa de pe tortul meu este „Yours To Keep”, singura piesă cu versuri care m-a vindecat într-un moment mai încețoșat din viața mea.
De multe ori, expui fragilitatea și suferința femeii în raport cu un bărbat. Te-ai gândit să faci o serie de melodii și despre empowerment?
Fac, dar în franceză. În română am făcut, dar nu pentru mine, și nu dintr-un motiv anume. Nu prea sunt cu nicio mișcare și am o părere mai puțin interesantă, în contextul actual, despre mișcările sociale.
Cred în puterea feminină, dar nu o compar niciodată cu cea masculină, pentru că eu, în general, nu cred în comparații. De aceea nu am militat niciodată în nicio extremă, decât pentru actele de binefacere sau empatie față de persoane sau grupuri sociale vulnerabile, adică acte de umanitate.
Pentru Irina Rimes, muzica e locul unde vorbește despre propriile suferințe
Ce-ai fi făcut dacă nu era muzica? Unde am fi auzit de Irina Rimes?
Probabil aș fi fost vreo femeie de afaceri. Cum să vă spun, ca să șterg orice urmă de ipocrizie, mie îmi cam plac banii. Nu prea mulți, dar fix atâția cât să-mi ajungă să cunosc lumea și să îmi permit să pot învăța până la o vârstă înaintată.
Pentru mine, cunoașterea e lucrul cel mai interesant de pe pământ. Și atunci când trăiești pe muchie de cuțit, nu prea ai timp pentru cunoaștere, pentru că trebuie să te ocupi în fiecare zi cu supraviețuirea. Acum, cunoscându-mi caracterul, știu că aș fi făcut orice să pot să-mi ofer timp și bani pentru studiu și cunoaștere.
E vreo colaborare pe care o ai în minte și pe care încă n-ai pus-o în practică?
Da, dar de data asta o să tac din gură și o să depun tot efortul să-mi realizez visul de a colabora cu cineva. Și mai vorbim peste trei ani, să vedem dacă am reușit sau nu.
Nu vorbești des despre depresiile sau anxietățile tale. Crezi că ai putea fi un exemplu pentru fani dacă ai vorbi despre momentele grele și presiunile prin care treci?
Nu cred. Cu toții suferim. Unii suferă în liniște, alții urlă în gura mare. Eu sunt în ambele tabere. Dacă mă întrebi, n-o să îți spun niciodată. Dar dacă îmi asculți muzica, mai vocală de atât despre suferințele mele nu aș putea să fiu. Și cred că e suficient. Să spun ce mă doare într-un interviu, e ca și cum m-aș repeta. Prefer să o fac prin intermediul muzicii.
