Irina-Maria Marinescu
The 1975, trupa britanică de alternative/indie, a mai venit la noi, de vreo două ori, la SummerWell. Pe atunci eram în liceu, iar ai mei, în ciuda plânsetelor, sarcasmului și indignării, tot nu mă lăsau să merg. Aveau, cu siguranță, motivele lor, însă, iată cum am așteptat în jur de 12 ani să îi văd live. Evident, toată săptămâna precedentă concertului, nu realizam că se va întâmpla cu adevărat. Luni, însă, m-am trezit agitată, plină de nerăbdare și cu gândul că, într-un final glorios, voi putea vedea pe scenă unii dintre artiștii mei preferați.
Când am ajuns la Romexpo, am dat de o coadă kilometrică de fani, îmbrăcați care mai de care mai frumos, cu zâmbete largi pe față, mulți dintre ei străini, veniți de prin Bulgaria sau studenți cu bursă Erasmus. Cred că am stat în jur de o oră până să intru, timp în care m-am împrietenit și eu cu câțiva dintre participanți și am făcut o gașcă mai mare. Când am pășit în perimetrul evenimentului, pe locurile de la gard era deja bătaie. Am reușit să mă plasez undeva în față, loc în care am început discuții cu și mai multe persoane. Comunitatea de fani The 1975 e foarte plăcută și plină de lume frumoasă. Cred că e una dintre cele mai prietenoase mulțimi în care m-am aflat până acum.
În deschidere a cântat Dimitri’s Bats, o trupă bucureșteană de rock alternativ, cu influențe din hip hop și muzică electronică. Nu mai auzisem de ei, așa că am ascultat curioasă piesele și am rămas foarte plăcut impresionată. Au creat o atmosferă energică și au atras privirile înspre ei, cu toate că lumea, în mod evident, era agitată și nerăbdătoare. Când deschizi un concert pentru artiști importanți, presiunea poate fi copleșitoare, însă de pe scenă nu se transmitea nici măcar un gram de emoție negativă, ci energie, culoare și extaz. Personal, apreciez foarte mult atunci când un artist mare caută, pentru numărul de deschidere, câte o trupă locală. E un gest de camaraderie muzicală. Am notat în telefon numele trupei și am căutat-o pe rețelele sociale.
Când au intrat membrii The 1975 pe scenă, a început o gălăgie asurzitoare în public. Cred că și eu mi-am înroșit puțin gâtul, deși, acum, când încerc să accesez amintirea, nu îmi mai dau seama cât de tare am țipat. Mai degrabă resimt oboseala vocală adunată pe tot parcursul unul concert la care nu mi-a mai păsat dacă voi mai avea voce și a doua zi. Acea primă reacție de șoc, de „acum îmi dau seama că ei chiar sunt aici”, o țin minte perfect. Având în vedere că, inevitabil, sunt cântări anulate, cu greu îmi venea să cred că evenimentul chiar se întâmpla.
Matty Healy, solistul intrase pe scenă cu o butelcuță argintie de tărie din care mai sorbea între strofe. Se mișca și dansa în stilul său caracteristic, ușor haotic, cu stativul microfonului în mână. În timpul pieselor mai triste, se punea pe fotoliu și își aprindea o țigară. Mai târziu, începuse să mai ia câte o dușcă dintr-o sticlă de vin. Felul în care transmite emoțiile, cu toate că o face într-un stil dramatic, nu pare niciodată teatral. Tot ce a făcut pe scenă, inflexiuni, mișcare, ton și postură, a fost foarte autentic, de parcă se transpune înapoi, în momentul când a trăit episodul care a inspirat versurile respective.
Tot concertul celor de la The 1975 a fost un vârtej emoțional în care mi-am pierdut mințile. Din „Oh Caroline”, cu dans și zâmbet, treceam în „fallingforyou” și începeam să plâng. Nici nu apucam să îmi șterg bine lacrimile, că iar o dădeam pe veselie cu „It’s not living (if it’s not with you)”. Iar dădeam drumul la robinet pe „Somebody Else”. Totuși, chit că nici nu mai înțelegeam cum mă simt, pot să jur că mai fericită de atât rar am mai fost. E un altfel de sentiment când te duci la concertele artiștilor preferați.
Nici nu mi-a mai păsat că sunt la finalul lunii, pe final de salariu, așa că am investit ceva în băuturile de la stand și într-un tricou (l-am luat în măsura L, ca măcar să fii luat ceva mare, să simt cumva că își merită banii). A parcurs pe jos Parcul Regele Mihai I, după ce stătusem în picioare, țopăisem și urlasem vreo 4-5 ore. Dar nu mi-a păsat. Eram în tricoul acela, dublu cât mine, fredonând veselă pe drum piesele de la concert, cu gândul la emoția aceasta, pe care o mai trăisem doar în 2019, când am văzut The Cure.
