Instalația, propusă de biroul de arhitectură MANADELUCRU și de arhitectul Dorin Ștefan Adam, pentru FITS30, e compusă dintr-un perete-oglindă, care dă imaginea generală a întregii piețe și e o invitație la descoperirea și redescoperirea miracolului unic al fiecăruia dintre noi.
„Miracol lângă miracol construim împreună și arătăm lumii una dintre cele mai minunate și mai efervescente comunități: comunitatea iubitorilor de teatru și de frumos”. Acest fragment e desprins din descrierea proiectului. Am stat de vorbă cu Ștefan pentru a afla mai multe detalii și explicații din spatele peretelui imens care reproduce imaginea oamenilor care trec prin centrul emblematic al micului oraș medieval. Instalația a făcut parte din Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 30, însă a avut un succes așa de mare încât va rămâne acolo pentru încă o perioadă după terminarea celor zece zile festivaliere.
Kiss FM: Ștefan, știi că există clișeul din Social Media al selfieurilor în oglinda băii sau a liftului. Voi ați pus o oglindă imensă în Piața Mare și chiar îi îndemnați pe oameni să-și facă selfieuri în oglindă. De unde ideea?
Dorin Ștefan Adam: De la nebunia oamenilor de a se privi pe ei înșiși. De la fascinația de a se vedea, chiar într-un fel destul de egoist. Până la 
urmă, asta e societatea azi. A unei priviri exacerbate și aproape nediferențiate.UniCredit, pentru care e făcută instalația, mi-a cerut un spațiu de activare la Sibiu, după ce am lucrat un spațiu și la Brand Minds, la București. Tot gândul meu legat de oglinzi a plecat de la instalația pe care am avut-o la ARCEN, în Capitală. Erau trei instalații care celebrau felul privirii înspre tine, înspre ceilalți, dar și asupra orașului. Aceea era undeva sus, în centrul orașului, și reprezenta un fel de conștientizare că dacă ești sus, nu trebuie să ai aere, ci să ai în minte că orașul care e pe lângă tine și prin care treci zi de zi are și o parte care nu se vede. E lumea asta a acoperișurilor care e destul de ofertantă și destul de agresată de investitorii din București, care întotdeauna își doresc să densifice orașul. Uneori discutabil, alteori natural. M-a fascinat să văd cum se densifică ceva. La oglinda din Sibiu scăpăm de clișeul selfie-ului în oglindă, deși mizez pe el, pentru că sponsorul își dorea multiplicarea lui în spațiul public. Nu am făcut-o într-un mod deloc agresiv, cu bannere sau laude generale prin texte ale sponsorilor, cum se face de obicei, ci mai degrabă printr-un fel de privire largă ca un „wide”, exact cum Sibiul e plin de toți ochii în acoperișurile lui. Un fel de pleiadă de ochi care privesc către ceilalți și împreună privesc ca pe o scenă tot ceea ce e în spatele, dar și în fața ta. Adică nu te mai uiți doar la tine, în oglindă, și în spate e caloriferul din baie, ci o întreagă masă cu oameni în orașul lor.
Vorbim, deci, de o implementare minimalistă, dar de un substrat complex. Cum arată societatea care te-a determinat să vrei să îi pui o oglindă în față?
Arată cum vrea ea însăși să arate. Oamenii, azi, în spațiul public, vorbesc orice și oricum. Nu au o jenă în a se arăta și prin cuvinte și prin imagine. Dar de multe ori, când te arăți, nu mai ești conștient nici de spațiul public, nici de ceilalți și nici de tine. De fapt această oglindă înseamnă „uimește-te că ai trecut pe lângă tine și că e un alt tine acolo". Pentru că de multe ori suntem în spațiile publice, dar nu suntem de fapt acolo pe deplin. Suntem cu alții, dar nu total cu ei, pentru că suntem destul de prinși în gândurile noastre sau în concomitența mai multor medii. Și nu contest asta, nu vorbesc că ceva ar fi nepotrivit, sau că se întâmplă prea repede, sau că tehnologia care ne face să fim în mai multe locuri în același timp nu e okay. Dar, cred că trebuie să ai și un răgaz al orașului care poate să-și oprească puțin ritmul. Sau un festival care oprește și multiplică ritmul orașului. Adică te extrage din cotidian oferindu-ți o altă lume.
Ți se pare că am ajuns în punctul în care avem nevoie să fim extrași din mediile online?
Nu cred că mă pot gândi la asta. Cred că libertățile sunt nesfârșite și mizez pe asta. Îmi place să generez reacție. Prin gesturi simple, care lovesc neașteptat.
Care au fost reacțiile pe care le-ai provocat?
Uimitoare, în sensul că se multiplică piața. Gabaritul ei se dilată. Publicul se înmulțește și el. A „spart" frontul pieței prin faptul că în parterul Casei Albastre vezi de fapt ce e în spate. Reacțiile sunt uimitoare, de la unii care stau și-și analizează fiecare mimică, copii care sunt foarte liberi și care ating tot timpul oglinda și se joacă cu ei înșiși, ceea ce mi se pare extraordinar, la străzi care se continuă datorită ei. Am văzut și figuri de balet, oameni care sunt uimiți de propria trecere pentru că niciodată n-au conștientizat cum arată în locul public, împreună cu ceilalți. Mă fascinează și mulțimea și de regulă stau și privesc mulțimile să văd cum reacționează. Peste tot, nu doar aici.
Ai gândit instalația ca pe un proiect unic sau l-ai vedea ca pe un viitor simbol, cum e zidul lui Perjovski, de lângă Teatrul Național? Care, dacă stăm să ne gândim, vorbește și el despre societate. Doar că acolo desenele rămân impregnate în zid, la tine se mișcă continuu, ca niște umbre ale lumii prezente.
Mă onorează comparația cu zidul lui Perjovschi care poate se datorează și lungimii lui. N-aș lăsa-o în piață, deși mi s-a propus să o mai lăsăm o perioadă după FITS. Dar ea e făcută doar pentru perioada festivalului. N-aș vedea-o ca pe o instalație care să revină în aceeași formă, însă ca orice arhitect măcinat de gânduri și idei, poate aș vedea includerea unor teme recurente. Chestiunea asta a oglindirii mă preocupă și probabil va fi un proiect al asociației VICEVERSA, pentru că împreună cu Laurian Ghinițoiu, un fotograf internațional de arhitectură, avem o asociație și am făcut un proiect despre linia NATO. A fost o expoziție în gara din Timișoara, unde am trasat o linie peste toate liniile și sunt niște fotografii care atârnă. Vrem să mutăm această expoziție în natură, unde fotografiile să atârne de copaci. Acolo e posibil să folosim această oglindă, dar pe verticală. E un fel de decupaj în peisaj, pentru că ea oglindește, dar și taie o linie în peisajul ăla, care îți aruncă o altă realitate.
Apropo de arhitectură, cum de ai ieșit din zona clasică a clădirilor?
Am un birou de arhitectură, predau și la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde sunt conferențiar și predau la anii doi, trei. Arhitectura are un timp al ei, de la momentul în care gândești un proiect până la clipa în care se face. Probabil o durată de doi, patru, sau chiar cinci ani, în funcție de complexitatea lui.
Urmată de un timp îndelungat în care el rămâne după ce s-a finalizat.
Exact. Am conștientizat că vreau reacții mai rapide la gândurile mele. Și reacții care să genereze și ele alte reacții și care îți permit ție, ca arhitect, să gafezi. Să constați treaba aia și să adaptezi lucruri. Iar prin genul ăsta de instalații, în care provoci reacții și interacționezi mai repede obții un fel de barometru al gândurilor.
Cum arată azi piața instalațiilor din România?
Orașele sunt ceva mai vivace decât pot reglementa administrațiile publice. Sunt o grămadă de locuri active și cred că acest fel de „activism” generează fapte neobișnuite. Piața instalațiilor, a devenit prezentă la cam orice tip de festival, în ziua de azi. Cred că e un lucru foarte bun. Văd totuși o problemă în faptul că nu există o piață de producție pentru instalații. Sunt foarte puține firme care fac asta și care știu să o facă bine și în general ele sunt prinse în toate festivalurile care au loc. Adică nu e o chestie doar de, iartă-mi cuvântul, hipstereală. Să atârne orice, oriund,e zicând că „ce mare lucru am făcut acolo”. Gesturile nu trebuie să fie doar mofturoase, ci ele trebuie să fie ceva mai adânci. De aia și instalația de aici nu e despre a te privi și atât. Mesajul e pus pe oglindă și e cât de poate de simplu. Prin cuvinte simple, recomandă oamenilor ce pot face. Cred că intuiția publică e destul de neașteptată. Și cred foarte mult în reacțiile astea. Nu poți să proiectezi totul, iar asta îmi convine în domeniul instalațiilor. Fiindcă gesturile sunt mici, iar reacțiile sunt probate și feedback-ul e total neașteptat.
Ți se pare că oamenii au început să devină mai conștienți atunci când trec pe lângă o instalație sau, dimpotrivă, că tind să treacă nepăsători?
Și, și. Am văzut și oameni care trec și nu știu neapărat ce e. Dar cred că și asta e o chestiune de educație. Te obișnuiești, constați ceva și ți se pare că e foarte firesc să fie acolo. Asta mi se pare un lucru foarte bun. Să nu știi că l-a făcut cineva anume, dar să ți se pară foarte bun faptul că te-ai întâlnit cu el. Asta mi se pare un fel de discreție artistică în care nu îți pui numele oriunde, ci îi lași pe oameni să fie la fel de inteligenți pe cât ești tu, iar dacă cineva nu observă, atunci nu încerca să-i impui. Dacă pe urmă poți vorbi și să-i arăți omului că în spatele lucrării stă un gând mai mare decât a putut să perceapă, deja cred că e o chestiune de educație firesc făcută. De o creștere reciprocă.
Ce înseamnă pentru tine oglinda?
Niciodată nu m-am privit mult în oglindă, nici acasă. Așa cum nu ne cunoaștem vocile și le auzim apoi înregistrate și ni se pare că nu suntem noi, așa și eu când mă uit în oglindă, mi se pare că nu sunt eu, cel pe care-l știu. Nici când eram copil nu mă priveam prea mult și mi-am dat seama că n-am greșit făcând asta. Nu m-am preocupat de cum arăt și mi-am dat seama că n-am greșit prea mult când am descoperit că Ohad Naharin, în Batsheva Dance Company, nu-i lasă pe dansatori să se folosească de oglindă. Toată gândirea lui e despre dansator și despre corpul într-un anumit spațiu, în relație cu celelalte corpuri, fără să fie privit. Nu e o ipostază controlată de percepția ta după privirea în oglindă. Trebuie să simți corpul tău în relație cu tine și cu alții, iar asta mi s-a părut extraordinar, pentru că situarea corpului într-un spațiu, din punct de vedere arhitectural, ține de tot. Ține de mulți alți senzori, nu doar de privire. Înainte de a privi, cred că e important cum asculți. De exemplu, că vorbim noi aici, vorbim despre ceva ce se vede, însă vorbim prin niște cuvinte și ne ascultăm reciproc. E un fel de atenție activă a unei priviri care devine și ea activă și se nuanțează. Dar nu pot să nu constat, de asemenea, că un perete oglindă e folosit, simultan, și de balerini, și de boxeri. Ce au în comun cele două mișcări? Grația balerinului versus un boxeur care ai zice că e făcut numai să dea pumni. Oglinda nu e un fetiș pentru mine, e mai mult posibilitatea să pot să văd lucrurile și altfel decât lumea mea interioară e tentată să privească ce am fața ochilor. Adică pot să văd și realitatea așa cum e ea, pentru că o ai în față și pe urmă poți să lucrezi cu ce ai în față. De multe ori, privim ceva și nu îl vedem așa cum e, pentru că privim prin mintea noastră, care e tentată să arunce tot felul de alte chipuri și imagini pe ce ne înconjoară.
Foarte frumoasă referința tacare-l vizează pe Ohad Naharin cu care chiar am avut o discuție, acum câțiva ani, exact pe această temă a oglinzii și a tehnicilor de lucru cu dansatorii săi. Într-adevăr, folosită în exces, îți poate distorsiona abilitatea de a lucra și reacționa la impuls, în directă legătură cu ce îți dictează interiorul tău, nu percepția despre cum te vezi în afară. Și asta cred că se aplică oamenilor, în sine, nu doar dansatorilor.
Acum, la finalul unei conversații foarte plăcute, aș vrea să te întreb unde găsești tu „Miracolul” - tema ediției din acest an?
Cred că multe din cuvintele pe care le folosim zilnic sunt umflate. Suntem tentați ca orice fragment al vieții noastre să-l ducem într-un superlativ. Și când apare cuvântul „miracol”, după ce ai folosit atâția termeni mari, parcă nu mai are loc. Parcă ți-ai epuizat toate sistemele de măsurare. Cred că orice depășește maximumul a ceea ce suntem sau a ceea ce credem că putem să fim, devine un miracol. Și miracolul ăsta poate fi chiar și ceva banal. Dacă reușim să ajungem să ne trăim banalul, cred că e mai miraculos decât să îți trăiești extraordinarul. Miracolul e în fiecare om care e conștient că are un potențial. Iar FITS asta face, îți arată potențialul tău. Chiar dacă nu ești actor, dacă ceva din spectacolul pe care-l vezi vibrează în tine și schimbă puțin din tine, ăla e un miracol.
