de Ruxandra Rusan
Urania Cremene a acceptat să stăm de vorbă pe o temă intens, dar nu suficient mediatizată în acest moment. Consumul de droguri în rândul copiilor și adolescenților din România ia amploare. Conform statisticilor oficiale, peste 16% dintre adolescenți din România au consumat droguri măcar o dată. Aceleași date spun că în România sunt 1,2 milioane de tineri care consumă stupefiante ocazional.
Noi, părinții de adolescenți din ziua de azi, nu am avut de-a face cu tentația drogurilor. „Pe vremea noastră”, erau alcoolul și țigările. Părinții căutau să ne ferească de ceva ce știau ce înseamnă. Cum poți feri un copil de ceva ce nu cunoști?
Aș porni această discuție de la o filosofie despre ce înseamnă aceste tentații: în spatele fiecărei dependențe există o suferință profundă. Așa că înainte de a ne gândi cum să ne ferim copiii de țigări, alcool sau droguri, trebuie să ne punem problema despre cum îi ferim de suferința emoțională.
Primul pas este să le satisfacem Nevoia de Conectare, adică nevoia de a fi văzuți, auziți, importanți în ochii noștri, de a fi iubiți necondiționat, de a le cere părerea și de a ne face timp pentru ei, chiar dacă au peste 9, 10 ani și începem să ne întoarcem încet, încet la viețile noastre de adulți pentru că ei deja pot rămâne singuri acasă și își pot încălzi mâncarea fără ajutorul nostru.
Adevărul e că la preadolescență și adolescență, copiii au și mai multă nevoie de noi, deci cu cât nu îi trimitem în camera lor și cu cât păstrăm conectarea vie, cu atât tentația lor de a fugi spre anturaje nepotrivite scade fantastic de mult.
Pe lângă conectare, de un real ajutor sunt îmbrățișarea unei practici spirituale sau un sport făcut cu regularitate deoarece acestea cresc autodisciplina, reziliența, cooperarea și îi dau șansa copilului de a se integra în grupuri cu un stil de viață sănătos.
Și ca să răspund la întrebare, e important să cunoaștem. Cred că fiecare părinte are responsabilitatea de a citi și de a se informa cu privire la toate aceste substanțe care se comercializează legal (țigările și alcoolul) sau ilegal (drogurile), de felul în care ajung pe mâna copiilor și de efectele lor pe termen scurt și lung. Cu cât noi ne informăm mai mult, avem un as în mânecă și evităm ca ai noștri copii să ne blocheze printr-o întrebare de soiul „Ce știi tu? Nu înțelegi tu despre ce e vorba!”.
Când începem să le vorbim copiilor despre droguri?
Nu cred că există un moment anume în care să începem să le vorbim despre asta.
Dacă un copil de 6-8 ani începe să pună întrebări precum „Mami, dar tu de ce fumezi?” sau „Tati, de ce bei bere în fiecare seară?”, acestea pot fi un punct de plecare pentru o discuție despre alte substanțe, despre implicațiile lor, despre ce se întâmplă în momentul în care sunt consumate în exces. Putem merge și mai departe și le putem vorbi copiilor despre ce înseamnă echilibru emoțional și ce mecanisme psihice au creat dezechilibre care sunt astupate de aceste substanțe.
Ce crezi că ne-ar ajuta să fim cât mai convingători?
Să nu ne temem să devenim „o enciclopedie” despre droguri și despre efectele pe care ele le au în viețile celor dragi nouă. Putem vedea împreună cu adolescenții noștri anumite documentare sau filme care prezintă consecințele consumului de droguri. Și, cel mai important, să avem curajul să fim deschiși la a răspunde chiar și celor mai incomode întrebări. Altfel, cu cât vom refuza să abordăm acest subiect, cu atât interesul lor va fi și mai mare. Și nu, nu ne dorim să afle din surse nepotrivite și nici să experimenteze ca să vadă despre ce e vorba.
E limpede că vine o vreme când copilul pune la îndoială sfaturile părinților. E firesc, așa își construiește propria identitate. Cum poți să-ți păstrezi, totuși, credibilitatea în fața unui adolescent?
Adolescenții au nevoie, mai mult decât oricine, de autenticitate.
Până la vârsta preadolescenței, copiii și-au cunoscut extrem de bine părinții, cu toate „măștile” și predicile pe care le țin.
De aceea, dacă noi nu ne-am uitat la propriile valori și la stilul nostru de viață în așa fel încât să dăm mai departe copiilor noștri un exemplu pe care ni l-am dori, copiii nu ne vor crede când le vom spune „Eu fumez, dar tu să nu fumezi că nu e sănătos” sau „Eu beau alcool, dar tu să nu faci ca mine”.
Dacă fumăm sau bem alcool, cel mai bine e să fim transparenți despre ce înseamnă cumpătare. E o diferență uriașă între a bea un pahar de alcool la ziua de naștere a unui prieten de familie și a vedea zilnic sticle de alcool în frigider sau scrumiere pline.
Deci, credibilitatea noastră stă în informare corectă, deschidere și autenticitate.
În casa noastră se perindă mulți adolescenți. Părinții unora dintre ei par să nu-i cunoască deloc, deși îi iubesc, evident, ca pe ochii din cap. Undeva, însă, comunicarea reală s-a rupt, tinerii livrează imaginea pe care o așteaptă părinții și, astfel, toată lumea pare împăcată. Însă problemele pe care nu le vedem nu dispar. Sunt mai vulnerabili copiii care nu comunică cu părinții lor?
Copiii se schimbă foarte repede, mai ales la vârsta adolescenței: li se îngroașă vocea de pe o săptămână pe alta, le crește numărul la pantofi de 4 ori într-un an, ascultă altă muzică, joacă alte jocuri, întreabă alte lucruri, au alte preocupări. Câteodată, toate acestea se schimbă de la o săptămână la alta, pe nepusă masă.
Este și propria mea experiență cu fiul meu adolescent căruia îi cer, cu toată smerenia de care sunt capabilă, să aibă răbdare cu întrebările pe care i le adresez când, în fiecare săptămână, văd în fața mea alte trăsături și sunt foarte curioasă să înțeleg mai multe despre ele.
Această curiozitate poate fi „arma noastră secretă” în fața schimbărilor prin care trece copilul astfel încât să fim pe aceeași „frecvență” cu el. Ca să mă conectez cu adolescentul meu, trebuie ca eu, părintele, să fiu extrem de deschis, să ies în afara prejudecăților mele. Asta nu înseamnă că nu trebuie să am propriile principii, ci să rămân curios să aflu cum copilul se schimbă pe zi ce trece sub ochii mei.
În schimb, când îl judec, critic, interoghez sau neglijez, această conectare nu se poate întâmpla. Din păcate, uneori e nevoie să treacă doar câteva luni ca părinții să nu-și mai recunoască adolescenții, să nu mai știe ce prieteni au, ce limbaj folosesc sau ce site-uri urmăresc.
Mergând mai departe, da, sunt foarte vulnerabili copiii care nu comunică cu părinții lor din simplul motiv că pe măsură ce anii trec, influența părinților scade, iar cea a anturajului crește. Indiferent de vârstă, copilul trebuie să simtă că acasă e mereu acasă, că are locul lui în familie, indiferent prin ce schimbări trece, că e iubit, acceptat și respectat oricând și cu drag. În caz contrar, copilul va căuta sprijin în altă parte din teama că părinții îl judecă sau nu îl înțeleg.
În comunicare, tu, părintele, riști să pari un nesuferit, un individ plictisitor. Iar copilul fie se preface că te ascultă și face tot cum vrea el, fie se opune fățiș. Cum poți livra un mesaj ca să ajungă pe bune la copil?
Părinților le e foarte greu să dea drumul controlului (spun asta și din proprie experiență).
Până mai ieri, adică până să devină preadolescenți, copiii depindeau de noi. Aveam foarte mult control în legătură cu hainele pe care le îmbracă, mesele pe care le mănâncă, petrecerile la care merg sau ora la care se culcă. Or, la adolescență, toate lucrurile astea încep să fie „preluate” de copil cu rapiditate și ne trezim într-o poziție nouă pe care nu știm cum să o gestionăm. Brusc, copiii nu mai au nevoie de noi, iar noi vrem mai mult ca niciodată ca ei să-și petreacă timpul cu noi, dar nu știm cum să îi ținem aproape. De aceea părem adesea neinteresanți. 🙂
Aș provoca părinții de adolescenți la următorul exercițiu: întrebați-vă cum vă puteți „cuceri” copilul în fiecare zi; ce vă face atrăgători, interesanți, fascinanți, astfel încât adolescentul să aleagă să petreacă timp cu voi, nu pe un joc video sau cu un prieten toxic.
Așa are loc „reglarea frecvenței” despre care vorbeam mai devreme, nu dacă intrăm la ei în cameră și-i întrebăm pe un ton certăreț când fac ordine sau când își scriu temele.
Și așa ajung la un alt principiu foarte important pentru o relație sănătoasă emoțional între adolescenți și părinți: „conectează-te, apoi corectează-l”. Adică, în loc să-i reproșezi că stă de ore întregi în fața laptopului, mergi lângă el, pune-i mâna pe umăr, privește-l în ochi, întreabă-l ce joacă și arată-te interesat de jocul lui. Doar pe acest fond, al conectării, poate să vină apoi un mesaj de corectare. Altfel, corectarea fără conectare ne aduce uși închise în nas sau un copil rebel, care va căuta cu disperare iubirea în altă parte.
Revenind la problema drogurilor, cum vorbim despre ele? Cât trebuie să știm noi, părinții? E suficient să spunem că sunt periculoase?
Cu cât un copil știe mai multe, cu atât el se poate feri mai bine.
Să-i spunem că drogurile sunt periculoase nu ne ajută la absolut nimic.
Adolescenții noștri au nevoie de mai mult, de date concrete despre cum se oferă aceste droguri, cum intră în țară, cum sunt comercializate, cum se administrează, ce se întâmplă în creierul oamenilor când consumă droguri, de ce se ajunge la dependență. E posibil ca cineva să le întindă o țigară sau o pastilă și e important să știe ce se poate întâmpla dacă acceptă și ce înseamnă caracterul slab al unei persoane care apelează la astfel de „artificii” pentru a se simți bine.
De asemenea, copiii trebuie să vadă la noi ce înseamnă să te simți bine, fără consumul de orice fel de substanțe, să ne vadă râzând cu gura până la urechi când jucăm tenis sau biliard cu prietenii, să vadă că ne place să mergem la munte și să facem trekking sau să cântăm lângă un foc de tabără la mare. Să vadă, prin ochii noștri, că viața e frumoasă și merită trăită, fără niciun fel de substanțe care nu sunt altceva decât amăgiri.
Care sunt semnele îngrijorătoare, semnalele de alarmă? În cazul fumatului, simți mirosul, găsești un pachet de țigări, o brichetă. Știm și cum arată un om băut. Dar în cazul drogurilor?
Orice părinte conectat la copilul său îi simte stările sufletești.
Când copilul tău cântă în timp ce se spală pe cap, iar de câteva zile nu mai auzi niciun refren, ȘTII că ceva nu e bine. Când primul lucru pe care îl face când se dă jos din pat e să se joace cu câinele, iar de la o vreme nu mai face asta, ȘTII că ceva se petrece cu el. ȘTII când vine de la școală dacă a avut o zi bună sau nu. ȘTII dacă a dormit bine sau nu. ȘTII pentru că îl cunoști.
Ca să nu mai vorbesc de semne mai evidente precum apariția unor ticuri nervoase, cum ar fi să-și roadă unghiile sau să-și smulgă șuvițe de păr, mâncatul în exces sau mai deloc, insistența de a cere mai mulți mai de buzunar sau interesul excesiv despre cum poate face bani, despărțirea de iubit(ă) sau trecerea printr-o altă traumă.
Ce facem dacă suspectăm că e vorba de droguri? Ducem copilul la un test, cu cine luăm legătura când suntem îngrijorați sau de-a dreptul depășiți?
Primul pas e să ne asigurăm că știm cu certitudine ce se întâmplă în viața copilului.
Eu propun părinților un interes continuu față de viața adolescentului, fără să fie intruzivi și fără să umblăm în buzunarele sau telefoanele lui. Da, putem să ne verificăm copilul când spune că se duce într-un mall sau doarme la un prieten și să vedem dacă asta chiar se întâmplă. Un pic de control este necesar.
În al doilea rând, dacă avem certitudinea că al nostru copil consumă droguri, avem de discutat cu specialiști, psihologi și medici care ne pot ajuta în a înțelege tipul de substanță, efectele acesteia și care sunt pașii următori pentru a ne pregăti de o discuție serioasă.
Scopul acestui demers este RECONECTAREA cu adolescentul nostru și în ultimă instanță schimbarea mediului.
Cum ne setăm mintea să accepte că un copil imperfect nu este o cauză pierdută și că provocările copiilor nu înseamnă că ne-am greșit misiunea de părinți, ci că trebuie să schimbăm ceva?
Dacă vorbim de dependențe la o vârstă atât de fragedă, e firesc să ne punem întrebarea „Cu ce am greșit?”.
Nu ca să ne biciuim, ci ca să schimbăm ceva ACUM și să înțelegem cum putem satisface cele 3 Nevoi Psihologice de Bază (Nevoia de Conectare, Nevoie de Competență și Nevoia de Control) ale copiilor noștri.
Cu toții ne naștem cu aceste 3 Nevoi Psihologice de Bază. În cadrul programului All About Parenting pe care l-am creat și la webinariile gratuite pe care eu și colegii mei traineri le susținem zilnic, vorbim despre aceste Nevoi Psihologice de Bază în contextul dependențelor, refuzurilor, bullying-ului și comportamentelor negative. Până acum, 57.700 de părinți au intrat în programul All About Parenting și 1.305.265 părinți au participat la webinariile noastre.
Mulți copii dependenți recunosc că părinții au avut grijă să nu le lipsească nimic, au avut poate bonă, telefon, haine la modă și cele mai frumoase vacanțe, dar întrebările din sufletelor lor sunt: „Dar mama m-a văzut?”, „Pentru tata am contat?”, „Ei știu cine sunt?”, „M-au înțeles cu adevărat?”.
Un copil ȘTIE că părintelui îi pasă de el când, indiferent cât de ocupat ar fi, tot găsește câteva minute să joace împreună un board game, când lasă ce are de făcut ca să vadă de ce plânge sau râde, când îl ajută să-și rezolve problemele fără să dea vina pe el.
Să nu uităm că orice „alunecare” spre dependență e un strigăt de ajutor. Și cine poate alina mai bine suferința unui copil decât propriul părinte? Când mai credem că adolescenții consumă droguri pentru „distracție”, să ne amintim că o fac pentru „distragerea” atenției de la realitatea care îi doare prea tare.
