Cea mai bună relație cu părinții am avut-o după ce n-am mai locuit cu ei

Ascultă. Orice ți-ar zice TikTok sau alți speakeri motivaționali și auto-intitulații terapeuți de pe net în legătură cu familia ta, cel mai probabil e un mare bullshit. Evident, motive sunt multe, dar derivă din astea două principale. Mulți vorbesc despre cele mai generale lucruri de parcă ar fi descoperit America și cei care iau o poziție ceva mai pertinentă sunt străini și specificitățile lor nu se pliază pe România.

Ia-o așa: generația părinților noștri a trăit un sfert de viață în comunism.

S-au trezit la vârsta rebeliunii într-un sistem politic incert, nefamiliar, cu mari influențe retrograde și haos ca stare de spirit. Dintr-o societate subordonată unui singur om, fiecare avea, dintr-o dată, responsabilitatea să fie un individ și să se descurce altfel decât credea că merg lucrurile până atunci.

Aveau doar câteva certitudini: că trebuie să-și facă rostul în viață printr-o familie, cu bani și-un loc de muncă stabil (eventual, pe viață). Alte lucruri erau secundare sau lipseau cu desăvârșire. E și motivul pentru care unei părți semnificative de părinți din acea generație îi e atât de greu să înțeleagă concepte ca abaterea de la norma societății, egalitatea dintre sexe sau sănătatea mintală.

Ai mei se apropie de vârsta de 50 de ani acum.

Amândoi vin din același mediu, din aceleași contexte sociale și economice, și le-au fost insuflate aceleași tipuri de valori în copilărie. Au încercat, totuși, să-și crească copiii mai bine decât au fost ei. Sau cel puțin asta a fost premisa cu care au plecat în minte la prima sarcină.

Am avut nevoie de mulți ani ca să înțeleg tot ce i-a făcut să fie într-un fel și ce mi-au transmis și mie. Apoi mi-a trebuit multă răbdare ca să accept că nu e doar vina lor. Și să-i iert. Am început să primesc aceeași înțelegere de la ei abia când n-am mai locuit împreună.

Relația cu părinții mei obișnuia să fluctueze radical. Era direct proporțională cu banii pe care-i aveau sau nu, cu abilitatea mea de a-mi da seama când e un moment prost să le vorbesc și cu rarele momente în care reușeam să-i mulțumesc prin notele de la școală. 

N-am fost niciodată copilul ăla bun și ascultător la care visează orice părinte, doar unul normal. Eram încăpățânată, gălăgioasă și nu mă potoleam decât dacă îmi interziceau să ies pe afară. Atunci stăteam în casă, suspinam cu capul sprijinit de fereastră și așteptam să-mi simtă tristețea.

Apoi mă supăram și făceam ce știam că i-ar îndupleca mai bine: curățenie. Întâi în camera mea, apoi în restul casei.

Concepeam un discurs lung despre ce am învățat din pedeapsă și de ce eram pregătită să nu mai repet greșeala. Mă străduiam să rabd măcar o zi, după care căutam momentul potrivit să le arăt cât de multe învățasem și făcusem în cele 16 ore de plâns în fața geamului.

Momentele potrivite, când îi găseam pe amândoi într-o stare bună, erau însă rare.

Învățasem că existau două modalități posibile în care serile în familie se puteau termina: cu certuri și reproșuri sau discuții lungi, despre conspirații și alte nimicuri pe care le vedeam la televizor. Între ele era o balanță greu de explicat. A doua venea mereu la ceva timp după ce prima ne umplea zile în șir. Era ca o pauză scurtă de la viață, care te pregătea pentru următoarele certuri și neputințe. Apoi o luam de la capăt.

Lucrurile s-au schimbat treptat odată ce-am plecat de acasă.

Mai întâi, când vizitele lunare au ajuns să fie ocazii speciale. 

Apoi, când am încetat să mai depind financiar de ei.

Prima oară când mi-am dat seama că se schimbă modul în care ai mei se raportează la mine a fost în primul an de facultate. Trecuseră abia trei luni de când nu mai locuiam ei. Ne auzeam doar seara, la telefon, dar într-o zi tata m-a sunat cândva în jurul prânzului. Se certase cu mama și-i depășea, pe amândoi, faza de prepubertate a fratelui meu. 

Nu m-a întrebat direct, dar i-am spus, totuși, ce cred că ar putea face. I-am spus și ce mi-ar fi plăcut să facă pe când eram eu de vârsta fratelui meu.

A ascultat, fără să mă întrerupă, tot ce aveam de scos din mine. Apoi am așteptat reproșurile și fraza: „Nu-mi spui tu mie cum să-mi cresc copilul că tot eu te-am făcut”. N-au venit. M-a întrebat, în schimb, cum ar putea să-l ajute altfel.

Eram un copil care înțelegea și simțea când ceva nu mergea bine. Ai mei m-au învățat ce înseamnă să-ți pese de cineva, iar certurile dintre ei, stângăciile de zi cu zi și momentele în care îmi doream să-i iau mamei durerea cu mâna m-au învățat cum să-ți pese de cineva. 

Pot să număr pe degetele momentele în care am auzit „Te iubesc” de la ai mei. În familia noastră, iubirea se căuta prin lucrurile mici, prin aluzii timide și nu se spunea declarativ decât la greșeli ireversibile.

Eu am început să le dau indicii că-i iubesc în anii în care eram prea mare ca să mai cred în Moș Nicolae. Strângeam banii pe care mi-i dădeau la școală și-i îndesam în cizmele lor. Așa am învățat iubire: indirect, materialistic, pe furiș și prin gesturi mici.

În septembrie 2021, când am coborât toate bagajele din mașină și am îmbrățișat-o lung pe mama înainte să-mi mut toată viața la București, a fost începutul unei serii de teiubescuri stângace și aproape rostite în familia noastră. 

Treptat, de la vizite lunare, am ajuns să mă întorc în orașul natal doar de sărbători și la nevoie.  Nu mi-a fost greu să mă desprind de ai mei. Mi-a fost însă greu să văd că relația noastră se îmbunătățește pe măsură ce distanța dintre noi crește.

Apoi am început să lucrez, iar discuțiile noastre nu mai erau nici despre banii pe care ar fi urmat să mi-i trimită, nici despre lucruri pe care ar fi vrut să le fac diferit. Cele câteva minute în care ne auzim seara, la telefon, au devenit doar un moment în care ne asigurăm cu toții că suntem bine, oriunde am fi: eu la București, mama și fratele meu acasă, iar tata prin țările în care încă pleacă periodic la muncă.

În toamna lui 2022 a fost prima oară când am hotărât singură ce era mai bine pentru mine și când am respins categoric împotrivirile alor mei. Am renunțat la facultatea la care eram ca să încep alta, care se plia mai bine pe ce-mi doream să fac mai departe și care, credeam eu, urma să mă formeze.

Ai mei erau convinși că o facultate te face om, că este acest etalon al inteligenței care te propulsează în vârful piramidei sociale și financiare, că fără ea ești ca restul plebei. Să încep o altă facultate însemna, pentru ei, un eșec. Nu mai eram în rând cu generația mea și o luam de la zero în loc să merg la pas cu generația mea.

Fiecare discuție la telefon din acea perioadă se termina cu țipete și reproșuri, cu încăpățânări de ambele părți. Ultima s-a întâmplat cu o zi înainte de examenul de admitere.

Printre replici tăioase, i-am spus tatei că mi-e teamă că aș putea să nu intru. Mi-a spus că e imposibil să se întâmple asta, că mereu am reușit să fac ce am vrut. Timp de câteva minute mi-a ținut un discurs motivațional pe cel mai agresiv ton. Apoi l-am întrebat de ce nu mă susține. 

A zis c-o face, dar îi e frică să nu iau o decizie proastă. 

A fost prima oară când o discuție la telefon s-a încheiat în „Te iubește tata”. Și ultima oară când am trecut printr-o ceartă cu ai mei.

Generația Z a crescut la granița dintre credințele conservatoare și cele progresiste. Multe familii formate atunci au ajuns disfuncționale sau doar s-au destrămat. Așa că nu e de mirare de ce atât de mulți tineri sunt împotriva normelor tradiționale. 

Nimeni nu vrea să repete greșelile părinților. Nici ai mei n-au vrut. Cu reminiscențele și consecințele încasate din plin în copilărie te lupți toată viața. Chiar și când îți pui în cap să nu fii la fel, găsești moduri noi în care să greșești. Important rămâne să-ți dai seama de impactul pe care-l ai asupra altor oameni, mai ales când vrei un copil, să accepți când greșești și s-o iei de la capăt dintr-un punct mai bun.