de Dana Olariu
Frica de conflict se manifestă prin evitarea, cu orice preț, a situațiilor tensionate. Fie le evităm cu totul și ne comportăm cum putem mai bine ca să ne asigurăm că ele nu vor avea loc, fie ne vom retrage din conflict și încetăm să comunicăm.
Dacă pare că se întrezărește un conflict, și suntem hipervigilenți în privința asta atunci când ne temem, cel mai probabil vom face tot ce ne stă în putință să-l ocolim.
Uneori, așa cum zice și vorba „frica păzește bostănăria”, fricile sunt bune. În sensul că ne ajută să ne păzim.
Însă creierul reacționează la fel și în cazul pericolelor imaginare sau imaginate și ne trimite într-un mecanism de coping de tipul „luptă sau fugi”. Pentru bunăstarea noastră emoțională și relațională, inclusiv pentru relația cu noi înșine, avem nevoie să învățăm să facem diferența între fricile reale și cele imaginate.
Mai concret, când mintea îmi spune „Dacă vei zice nu, persoana asta nu te va mai vrea în preajma ei”, e posibil să reacționăm ca și cum acest lucru este adevărat. Or, noi nu știm dacă este adevărat și, cel mai probabil, nici nu este.
Mergând mai departe pe acest tip de raționament, mintea poate să spună: „Și dacă această persoană se va retrage din viața ta, este de nesuportat/ireparabil. Nu vei putea face față, te vei simți îngrozitor etc”. Or, noi nu știm dacă este adevărat și, cel mai probabil, nici nu este.
Unde se naște frica de conflict
O rădăcină a fricii de conflict se găsește în mediul în care am crescut, atunci când am întâmpinat multă critică și judecată, reacții exagerate, consecințe mari, exagerate pentru greșeli, pentru că ne-am spus părerea, pentru că am vrut sau am făcut ceva și am dobândit neîncredere în felul în care vor reacționa oamenii și neîncredere în capacitatea noastră de a gestiona conflictul.
Poate am fost bătuți, pedepsiți, ignorați sau tratați cu dispreț. Și am învățat, de la o vârstă fragedă, că este periculos să avem conflicte, să ne spunem părerea, să ne apărăm sau să cerem.
Am internalizat, practic, convingeri care, deși în copilărie reflectau mediul în care trăiam, nu sunt adevărate în viața de adult. Convingeri despre noi, despre ceilalți, despre elementele vieții.
