În timp ce sute de mii de oameni erau evacuați pe o rază de 35 de kilometri în jurul Cernobîl, România comunistă organiza competiții sportive, iar populația pendula între îngrijorare, paranoia, calm și ignoranță, toate generate de regim. Iată cum au arătat primele două săptămâni după cea mai mare catastrofă nucleară și cum o povestesc românii astăzi, după 33 de ani.
26-27 APRILIE 1986. Reactorul 4 explodează, la aproape 450 de kilometri de granița cu România. Rușii țin accidentul secret față de restul lumii, în timp ce norul radioactiv traversează, vreme de două zile, Belarus, Lituania, Rusia, Suedia, Finlanda și Polonia și se îndreaptă către sud-vestul Europei, conform unui raport al Agenției Internaționale de Energie Atomică din 2006.
„Norul nu este definit topologic, cu dimensiuni clare. Structura sa reală este ca un fel de caracatiță rotitoare, cu presiuni diferite în interior. Este ca o pompă de aspirație și în funcție de structura lui complexă ca formă și presiuni interioare, suge aerul de la sol diferențiat și apoi îl elimină la fel, în funcție de vânt și doar dacă se descarcă sub formă de ploaie”, explică George Pascovici, care tocmai fusese numit director tehnic al Institutului de Fizică și Inginerie Nucleară (IFIN), Măgurele. Astfel că norul, caracatița, are și tentacule care scapă prin alte părți decât direcția principală.
Președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, este în delegație în Republica Libaneză, scrie cotidianul Scânteia Tineretului, iar la București au loc „activități sportive de masă pentru mii de iubitori ai exercițiului fizic”, anunță ziarul Sportul din acea zi.
28 APRILIE. Norul trece prin Belarus și Rusia și se îndreaptă către estul Europei. Autoritățile suedeze pun cap la cap informațiile și realizează că în URSS s-a întâmplat ceva grav. Atât de grav, încât pune în pericol întregul continent. Asta forțează Moscova să anunțe explozia reactorului prin agenția sovietică de ştiri TASS.
Și Televiziunea Română primește vestea, prin agenția France Presse, plus „un comunicat de la un Institut din Suedia”, spune Nicolae Melinescu, crainic TVR la Jurnal, în perioada comunistă. Dar nu se difuzează nicio știre, pentru că nu există dispoziție în acest sens.
„În România existau doar două variante prin care puteai să afli: oficial sau la Radio Europa Liberă”, spune Iulia Pocatilă, fostă secretară la Uniunea Națională a Cooperației de Consum, din București.
Cum, oficial, media relatează despre Campionatul Național al României la Fotbal, vestea despre norul radioactiv se propagă prin acest post de radio anti-comunist, finanțat de Congresul SUA, interzis la București și ascultat de români pe ascuns.
Așa aud despre accident și cercetătorii de la IFIN Măgurele, care încep diverse măsurători ale radioactivității, înainte să primească, spre seară, ordin de la Guvern. Prin Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare sunt anunțați să formeze urgent o „celulă locală de criză”, povestește George Pascovici, directorul tehnic IFIN.
Timp de o lună se măsoară încontinuu radioactivitatea aerului, a râurilor din zona Măgurele și a precipitațiilor. Măsurători similare fac și Ministerul Apărării și Ministerul Sănătății și se raportează cel puțin o dată pe zi.
29 APRILIE. Norul radioactiv trece prin Ucraina. La București, luna mai se anunță cu ploi.
Presa străină (Suedia, Germania, America) continuă să relateze despre accident. În ziarele românești nu apare nimic, dar, ironic, România Liberă tipărește un text despre „dezaprobarea expunerii nucleare franceze”. Lângă București, pe Lacul Buftea, se ține cupa Dinamo la caiac-canoe.
Românii sunt în Săptămâna Mare și habar n-au ce se apropie din cer. Nu există niciun pic de pregătire pentru asemenea situații, nu doar în rândul populației, dar nici în rândul specialiștilor. „Singurul gen de «training» erau exercițiile anuale de așa-zisă apărare în caz de atac nuclear”, spune Pascovici.
„Făcusem un astfel de curs în facultate, învățasem să ne punem măști, să fim atenți la ce consumăm, dar nu ne-am așteptat să se întâmple atât de repede. Și să nu ni se dea informații, să nu se zică măsurătorile, zonele afectate, dacă apa de mare e radioactivă sau dacă putem face plajă”, explică Alexandru Vlad Ciurea, atunci medic primar neurochirurg la spitalul Bagdasar-Arseni, în prezent director științific la un spital privat din București.
„Cunoscuții mă întrebau ce s-a întâmplat, cât de periculos este pentru copii, femei însărcinate, bătrâni, dacă există o anumită alimentație sau vreun medicament. Realmente nu știam. Le spuneam ce învățasem în facultate. În afară de ignoranța totală, nici nu ne mai gândisem că vreodată se putea întâmpla așa ceva”, spune el.
Vestea începe să circule și printre oamenii de partid, dar mulți țin informația doar pentru ei.
„Era la Constanța un secretar pe probleme economice la organizația municipală de partid, care supraveghea zilnic lucrările la linia de tramvai. În perioada aia purta șapcă, deși de obicei nu folosea. Oamenii n-au luat atunci în seamă, dar după ce s-a aflat de accident, și-au dat seama că ăștia de la partid știau mai multe chestii despre pericole, iar lor nu le-au spus”, povestește Ștefan ce se zvonea. El avea atunci 40 de ani și lucra la Centrul de Calcul din Constanța.
În comunism, fără acces la informație și izolată de Vest, lumea trăiește în ignoranță.
„Întâi s-a aflat ca o informație secretă. Nu am crezut, pentru că eu atunci aveam încredere în lege, în stat, în patriotism. Nici când au anunțat oficial nu am fost convinsă. Comunismul îți crea o psihoză de siguranță. Totul era controlabil, nu se putea întâmpla nimic rău, partidul avea grijă de noi”, spune Marina, fostă studentă la Iași.
30 APRILIE. Norul se îndreaptă spre România. Presa scrie doar la ordin, așa că tace în continuare. „Eu am aflat de accident de la un coleg de serviciu, care avea un cumnat general în armată. A fost printre primii anunțați”, povestește Liliana Ionică, atunci de 33 de ani, din București.
Ministerul Apărării a fost prima instituție care a aflat și nu de la Europa Liberă. Rușii nu comunicau nimic, dar un raport pe care Armata l-a făcut pentru Ceaușescu, cu „date obținute prin sistemul de ascultare radio al armatei”, adică interceptând convorbiri ale armatei, poliției și celelalte organe de securitate din alte țări, scrie pe unde a trecut norul radioactiv format din cantități mari de izotopi de Cesiu 137 și Iod 131.
„După miezul nopții, adică 30 aprilie spre 1 mai, stațiile care efectuează măsurarea radioactivității au comunicat că au apărut, la noi în țară, valori depășite ale nivelului de radioactivitate Beta global măsurate”, spune raportul.
Documentul menționează că a fost evacuată populația pe o rază de 30 de kilometri în jurul Cernobîl, că Polonia a recomandat populației să nu mănânce lapte, că Franța și Austria și-au chemat cetățenii acasă din URSS și că SUA a propus înființarea unei Comisii internaționale pentru studierea urmărilor.
Raportul atașează trei hărți, una cu zonele de contaminare din Europa, una cu direcția vântului care arată că norul poate ajunge în România, „fără a pune în pericol sănătatea populației”, și o a treia cu localitățile unde unitățile militare fac măsurători din șase în șase ore. Documentul numește și cele cinci orașe unde armata deține cinci elicoptere dotate cu aparatură dozimetrică, care pot face măsurători: Sibiu, Caransebeș, Titu, Alexeni și Tulcea.
1 MAI. Norul traversează sudul Ucrainei și se îndreaptă către Turcia, pe deasupra Mării Negre. Nivelul radiațiilor crește și în România. „În noaptea asta s-a creat o situație proastă pentru țara noastră. Prin schimbarea direcției vântului, au crescut mult, în diferite zone, radiațiile”, spune Nicolae Ceaușescu la începutul ședinței Comitetului Central al Partidului Comunist Român, convocat la prima oră.
Ședința reunește și invitați speciali pentru această situație: Ion M. Nicolae, un fost ofițer acoperit DIE, Marin Ivașcu, directorul general al Institutului de Fizică și Inginerie Nucleară, generalul Ioan Geoană, șeful Apărării Civile din România și tatăl actualului politician Mircea Geoană, generalul Mihai Chițac, comandantul Trupelor Chimice ale Armatei Române, Cornel Mihulcea, președintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară și Ion Ursu, coordonator al programului nuclear al României și prim-vicepreședinte al Comitetului Național pentru Știință și Tehnologie, cu rang de ministru.
I se raportează că, din cauza schimbării direcției vântului, la Iași, Suceava, Tulcea și Târgu Mureș radioactivitatea a depășit în aer nivelul de alarmare. Radiațiile au crescut și în Galați, Buzău, Constanța, iar în București s-au depistat și la sol.
Armata trimite specialiști în orașele afectate. Ministerul Sănătății pune în funcțiune 20 de stații de măsurare care dau rezultate din jumătate în jumătate de oră. Persoanelor care trec granița pe la Ungheni, la 20 de kilometri de Iași, li se măsoară și lor nivelul de radiații. Alimentele sunt controlate, iar folosirea apei de suprafață în zonele afectate este interzisă. Prim-secretarii pe linie de partid sunt informați să supravegheze cu vigilență situația. Se pregătesc documentații despre cum pot fi combătute substanțele radioactive.
Ceaușescu formează pe loc Comisia de partid și de stat pentru supravegherea și controlul calității mediului, în frunte cu soția sa, Elena, care să gestioneze situația, inclusiv relația cu rușii. Românii ar vrea să primească sfaturi despre cum să administreze problema, să le folosească specialiștii sau măcar „să li se dea unele amănunte”. Dar rușii îi ignoră total. Elena Ceaușescu pare disperată că ambasadorul rus la București nu le-a răspuns la mai multe apeluri: „Trebuie să spunem că au apărut și la noi radiații și vrem să știm ce facem. Nu se poate așa! (...) Trebuie să facem oficial să ne răspundă!”
Primește și presa undă verde să anunțe accidentul, dar să nu zică foarte multe, ca să nu se creeze panică. „Trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date”, explică Ceușescu.
Știrea apare rapid la jurnalul TV de la prânz, prezentat de Nicolae Melinescu, care, fiind zi națională liberă, și-a luat copilul cu el și s-a dus la serviciu. „S-a produs un fenomen foarte ciudat, lumina era foarte albă, ca și cum ar fi fost de neon, era ca o imagine supraexpusă”, își aduce el aminte.
Știrea e deja scrisă de agenția Agerpres, controlată de Direcția de presă a partidului.
„Informațiile erau destul de fidele și conțineau mai mult măsuri de siguranță, dar aveau un ton de prevenire a panicii. De-aia nu au fost difuzate hărțile cu răspândirea norului, pe care le primisem pe foto fax”, spune Melinescu.
„Eram la maternitate, trebuia să nasc, când am aflat de la televizor. S-a spus să stea lumea în casă. Soțul meu s-a dus după baiatul mare, care era la țară”, povestește Paraschiva Ghiduc, atunci de 35 de ani, din Botoșani. „A venit tata și eu mâncam zarzăre. Mi-a zis direct de Cernobîl, m-a pus să le arunc și m-a luat acasă”, își aduce aminte Mihai, pe atunci în vârstă de 11 ani.
Știrea apare și în prima ediție a cotidienelor, imediat după prânz, dar tocmai în pagina cinci. Scânteia și România Liberă preiau un comunicat de pe agenția de presă sovietică TASS, care relatează cu nonșalanță că „starea atmosferei în restul regiunii [Cernobîl] nu este îngrijorătoare”, iar calitatea apei corespunde normelor.
„Eram 20 de copii care ne jucam zilnic în fața blocului din cartierul Berceni, dar în ziua în care s-a anunțat accidentul eram singură. A trecut un domn și mi-a spus: «Mama ta știe că ești aici? Mai bine te duci repede în casă», povestește Dana Anghel, care avea atunci șapte ani.
Cu toate că lumea fusese anunțată să stea la adăpost, planul de măsuri pentru sărbătorirea zilei de 1 mai, adoptat de CC al PCR în martie 1986, nu s-a modificat.
„Se vor organiza în aer liber manifestări cultural artistice și sportive de masă, vizite la muzee și monumente istorice, serbări populare, chermeze, excursii și drumeții, alte acțiuni pentru petrecerea plăcută și utilă a timpului liber, la care să participe un mare număr de oameni ai muncii de toate vârstele, îndeosebi tineri.”
Și multă lume a ieșit să petreacă. Marina avea 25 de ani și era însărcinată: „Am stat toată ziua pe iarbă și m-am uitat la un meci de tenis. Deși știam că se pot face boli, cancere și făceam asociere cu Hiroshima și Nagasaki, în grupul meu de colegi studenți nu era panică”.
2 MAI. Norul este deasupra Mării Negre. Comuniștii anunță deschiderea sezonului estival.
„Azi se va sărbători Ziua Tineretului din Republica Socialistă România. (...) Se vor organiza pentru tineret manifestări politico-educative și cultural-sportive”, decreta același plan de măsuri adoptat cu două luni înainte.
Ziarul Sportul scrie pe larg despre Cupa UTC, concurs la care participă șase sute de tineri între 15 și 20 de ani. Unii dintre ei sar cu parașuta. În București, pe Stadionul Tineretului, se desfășoară Festivalul sportiv, unde se țin competiții de ciclism, gimnastică, călărie și atletism.
Constantin Dumitrache, atunci medic primar endocrinolog la Institutul Parhon, în prezent președinte al Asociației de Endocrinologie Clinică din România, primește un telefon. E chemat de urgență la Ministerul Sănătății.
„Când ajung, la ora 12, cred că am nimerit la Ministerul Armatei: pe holuri sunt foarte mulți ofițeri și gradați. Ministrul Victor Ciobanu mă întreabă direct: «Ce măsuri luăm?». Eu nu aflasem nimic. Mi-a spus că s-a depistat o oarecare radiație, dar nu știm ce vine și trebuie să vedem ce putem face. Nu ne mai lovisem de o asemenea problemă.”
Cum tiroida absoarbe iodul din atmosferă pentru a forma hormonii tiroidieni, trebuie găsită o soluție pentru a bloca tiroida să capteze iodul radioactiv.
„Prima dată ne-am gândit la Lugol, o soluție care bloca tiroida rapid, în totalitate. Ne trebuiau cam șapte tone și se făcea doar în Japonia. Până ajungea, treceau și efectele Cernobîlului”, explică endocrinologul.
Atunci vede o soluție în iodura de potasiu.
„Cabinetele școlare, dispensarele, magaziile fabricilor de medicamente, spitalele de pediatrie aveau saci întregi de iodură de potasiu, care se dădea pentru combaterea gușii endemice, o consecință a carenței de iod specifică zonei geografice în care ne aflăm. Și cum gușa fusese oarecum eradicată și devenise o problemă de gradul doi, rămăseseră cantități mari care puteau fi împărțite la populație.”
Spre deosebire de Lugol, iodura de potasiu blochează tiroida parțial și încet, în una, două zile. „Dar pentru populație era ceva bun, că uite, mi s-a dat ceva. Măsura avea și o componentă psihologică”, zice Dumitrache.
3 MAI. „Tata mi-a zis că radiațiile sunt ceva ce nu se vede, nu se simte, nu le putem mirosi și nu avem cum să ne ferim complet de ele. În fața acestei perspective mă simțeam realmente îngrozită. După ce am luat picăturile, mi s-a părut că sunt protejată de un scut”, povestește Cristela Georgescu, din Constanța, pe atunci adolescentă.
Norul se deplasează acum spre Turcia. Oamenii citesc în ziar că trebuie să ia iod și răspândesc vestea.
„Dacă reușeai să prinzi pastile (pentru adulți) sau picături (pentru copii), era o victorie mai ceva ca rația la mâncare. Coada la dispensar se întindea pe opt sute de metri de-a lungul bulevardului. Era o adunătură de părerologi. Fiecare avea un scenariu, din ce frânturi de informații auzise”, povestește Cristela.
Și Eusebie Zbranca, atunci șeful Clinicii de Endocrinologie din Iași, avea să confirme peste ani că măsurile luate pentru mase erau menite doar să liniștească spiritele. El scrie în Endocrinologie. Ghid de diagnostic și tratament în bolile endocrine, publicat în 2008:
„În primele trei ore de la accident se administrează tablete de iod pentru saturarea glandei tiroide și prevenirea captării iodului radioactiv. (...) Distribuția tabletelor de iodură de potasiu a început tardiv, pe 3 și 4 mai.”
Și alți medici le-au considerat degeaba: „Deși eram însărcinată în cinci luni și super controlată de medic, pentru că făceam tenis de câmp de performanță, nu mi s-a dat să iau iod”, își aduce aminte Marina, din Iași.
George Pascovici, directorul tehnic IFIN Măgurele vorbește și el despre inutilitatea lor: „Nivelul dozei de radioactivitate inhalată nu justifica nicidecum această măsură.”
Luni, 3 mai, apar pentru prima dată în ziar o serie de măsuri de protecție împotriva radiațiilor, dar foarte sumare.
Oamenii se mobilizează și iau singuri tot felul de alte măsuri. Marina, din Botoșani, pune în geam „un cearșaf ud, ca să nu intre praful radioactiv” și își spălă pantofii înainte să intre în casă. Se creează o mică isterie în ce privește contaminarea alimentelor. „Până la Cernobîl mâncam fructe nespălate direct din copac, la bunica la țară, lângă București. Acum începuse nebunia să le speli, că sunt iradiate”, își amintește Dana Anghel, atunci copil.
„Deși spălarea alimentelor nu le făcea să fie neiradiate, eliminarea prafului radioactiv de pe ele scădea rata”, explică medicul endocinolog Dumitrache.
„Bunica locuia la țară, într-un sat la 15 kilometri de Iași. Venise o înștiințare în comună, pe linie de partid, potrivit căreia nu aveau voie să mănânce din grădină și să bea lapte de la vacile din curte”, povestește Alexandra din amintirile bunicii care nu mai e. „Știu că am evitat fructele în anul ăla”, zice și Paraschiva Ghiduc, din Botoșani.
Liliana Ionică, din București, cheamă o prietenă fizician de la Măgurele, să-i măsoare cu dozimetrul hrana adusă de la țară:
„Toate erau iradiate, laptele era saturat cu stronțiu radioactiv, aparatul făcea un zgomot foarte urât. Așa a început goana după lapte praf, pentru copil. Mi-aducea cineva din Cehia, făcut înainte de accident.”
Și George Pascovici vorbește despre exagerări și „o ușoară panică”: „Am măsurat la IFIN zeci de borcane de magiun și altele de la cei mari ai vremii. Cuvântul de ordine era «Mare atenție, asta vine de sus, de la gospodăria de partid CC!»”.
Ziarul Sportul anunță „numeroase sporturi de masă” în mai multe orașe din țară. Scânteia anunță ploaie.
Pascovici poartă un costum elegant când îl prinde o ploaie mocănească, pe drumul de doi kilometri de la cladirea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleara, unde prezenta măsurătorile, la IFIN.
„Am folosit costumul meu ud ca etalon de contaminare. Era ceva incredibil pentru noi. Celor prezenți nu le venea sa creadă. Radioactivitatea crescuse cu cel puțin două ordine de mărime în acea jumătate de oră, faţă de ceea ce se înregistrase cu două, trei zile înainte, când nu plouase.”
4-5 MAI. Norul ajunge în România. La Botoșani, „cerul era senin, sticlos, de un albastru tulbure și fără niciun fel de păsări”, își aduce aminte Paraschiva Ghiduc, din Botoșani, momentul când iese din maternitate cu nou-născutul în brațe.
La peste o mie de kilometri de Cernobîl, în satul Moroeni, județul Dâmbovița, medicul primar neurochirurg Vlad Ciurea se joacă cu doi copii pe dealul bisericii. La mai bine de o săptămână de la accident, habar n-are ce s-a întâmplat.
„Duminică, soare. Eram foarte fericiți, când au venit niște săteni alarmați care au trimis acasă pe toată lumea care era la slujbă. În sat se aflase de la Europa Liberă că s-a întâmplat un accident nuclear în Rusia, nu se știa unde, când, și s-a recomandat ca lumea să stea în casă și să ia iod, ca să prevină disfuncția tiroidiană. La spital, unii glumeau, uite ce naivi au fost rușii, alții realizau nenorocirea, dar nu știam cât de puternic va fi acest fenomen asupra noastră ca nație”, își aduce aminte medicul.
Ziarul Scânteia informează evaziv că radioactivitatea a scăzut în unele zone afectate, dar se menține totuși peste limitele normale.
La Pitești se ține Cupa Voința la orientare turistică, unde participă foarte mulți elevi, conform ziarului Sportul. La București, echipa Steaua se antrenează pe ultima sută de metri pentru finala Cupei Campionilor Europeni care va avea loc pe 7 mai, în Spania, la Sevillia. De altfel, de când s-a întâmplat accidentul, se antrenează intens în aer liber, deși ar trebui să stea la adăpost. „Păi, poate de asta am câștigat Cupa”, glumește fostul atacant Gabi Balint, care atunci avea 23 de ani.
„De abia acum, după serialul de pe HBO, am realizat cât de mare a fost catastrofa. Noi, atunci, nu am știut prea multe. Auzisem că s-ar fi întâmplat, dar nu am dat importanță. În perioada aia ne antrenam și de două ori pe zi, între o oră și două ore jumătate. Nimeni nu s-a protejat, nu ne-a zis nimeni să stăm în casă, să nu ieșim.”
6-15 MAI. La Cernobîl, lichidatorii reușesc să stingă complet focul din reactor și degajarea de radiații încetează să alimenteze norul. Izotopii radioactivi din aer se descompun, unii atunci, alții după 30 de ani.
Steaua câștigă Cupa, se întoarce acasă, jucătorii sunt decorați de Ceaușescu și pleacă în vacanță în Grecia. Ziarele scriu masiv despre victorie și despre vizitele dictatorului în diferite județe ale țării, unde tovarășul ține discursuri ce se întind pe două pagini A3.
Despre accidentul Cernobîl se mai publică odată același comunicat evaziv în Scânteia și Scânteia Tineretului, iar pe 15 mai, ambele ziare tipăresc ultima informare pe temă, în care anunță că radioactivitatea începe să se apropie de limitele normale și nu mai prezintă pericol. Se dă liber la mâncat fructe și începe Cupa României la Fotbal.
În lume au loc proteste împotriva armelor nucleare: Germania de Vest, Danemarca, Franța, Japonia, Portugalia și Italia. În România, medicul neurochirurg Vlad Ciurea este în sfârșit chemat la Facultatea de Medicină din București pentru un training „vag și general”, destinat cadrelor universitare, despre ce să faci în caz de iradiere: „Nici un profesor n-a lăsat impresia că vorbește despre o catastrofă nucleară care ne poate afecta ca oameni”.
Va urma
Au contribuit: Ioan Stoleru, Mihai Ghiduc, Adina Florea
Editor: Andreea Pocotilă, Alex Olaru, Iulia Roșu
