Îmi aduc aminte momentul în care mi s-a schimbat viața.
Zăceam într-o baltă de lacrimi pe podeaua unui centru de reabilitare. Nu eram acolo din cauza drogurilor sau a alcoolului. Eram acolo din cauza unei chestii mult mai rușinoase, cel puțin pentru mine: îmi înșelam prietena. M-am internat ca dependent de sex. Dar nu m-am externat în aceeași calitate.
„Când maică-ta e dependentă emoțional de tine și are discuții intime cu tine, pe care ar trebui să le aibă cu soțul, există un nume pentru asta”, mi-a spus terapeuta care semăna cu asistenta din Zbor deasupra unui cuib de cuci, aplecată peste mine ca un boxeur care-și măsoară din cap până-n picioare adversarul amețit. „Se cheamă incest emoțional.”
Am crescut în ceea ce credeam eu că e un cămin complet normal, cu o mamă și un tată plictistori, din clasa de mijloc, care n-au divorțat niciodată. Poate că între ei nu se prea iubeau, dar mereu au părut să ne iubească și să ne susțină pe mine și pe fratele meu. Și n-au fost niciodată abuzivi fizic sau sexual. Incest emoțional?
Diagnosticul ăsta – așa, oribil cum sună – avea să se dovedească a fi fereastra deschisă către o viață care nu mi s-a părut niciodată posibilă pentru un om cu fobie de relații ca mine: o căsnicie cu intimitate, un fiu nou-născut și multe râsete și bucurie, în loc de frustrări și resentimente. Cât despre căminul normal, plictisitor în care am crescut? S-a dovedit a fi orice altceva, numai asta nu, dar asta după ce a terminat cu mine terapeuta. Era mai simplu pentru mine să cred că am fost crescut într-un mod obișnuit, pentru că nu trăisem niciodată nimic diferit.
E normal ca mama ta să ți se plângă de viața sexuală pe care o are cu taică-tu, nu?
E normal să-i faci maică-tii masaje la mâini ca să poți să te culci mai târziu, nu?
E normal ca mama să-ți zică, în timp ce faci asta: „Ești mult mai bun la asta decât taică-tu”, nu?
Nu.
Și, în mod tragic, așa cum se exprimă psihoterapeutul James Hollis în Sub umbra lui Saturn: „Ce nu știm ne controlează.” Toată viața am fost educat să mă duc la control la dentist odată la șase luni, ca să mă asigur că-mi mențin sănătoși dinții și gingiile; să mă duc la doctor o dată pe an, ca să mă asigur că nu-i nimic în neregulă cu restul corpului meu; și să am ceva activitate fizică zilnic, ca să mă mențin într-o formă bună. Între timp, eram obligat să mă duc la școală și să încerc să intru la o facultate bună, ca să-mi susțin dezvoltarea intelectuală.
Dar în cei 40 de ani de viață ai mei n-a existat niciun moment în care să-mi fi sugerat cineva că ar fi la fel de important să găsesc un medic sau o instituție care să mă ajute să lucrez la sănătatea mea emoțională. Cât timp nu sufeream de depresie, anxietate sau orice altceva care să mă epuizeze, terapia n-a părut necesară.
A fost nevoie de ceva ce nu puteam nega, cum ar fi că i-am frânt inima femeii pe care cică o iubeam, ca să-mi iau la puricat sănătatea emoțională și psihologică. Și până în clipa aia în cabinetul de terapie, chiar nu știam de ce aveam atâtea probleme în relații. Pare atât de evident, că-i aproape un clișeu când mă uit în urmă: încă aveam o relație cu mama.
Dar simplul fapt că știam asta n-a fost suficient ca să mă schimb. Chiar și-atunci când știm la nivel intelectual că o idee nu ne mai folosește, tot ne agățăm de ea emoțional. Așa că am trecut printr-un proces lung cu diverse terapii după asta. Și chiar dacă nu mi-au salvat efectiv viața, cu siguranță mi-au dat-o înapoi. Fără ele, aș fi putut la fel de bine să continui să adun nefericit relații și inimi frânte, insistând până-n momentul morții că dac-aș putea pur și simplu să găsesc persoana potrivită, totul ar fi ok.
Așa că scriu asta nu ca terapeut pasionat, ci ca pacient recunoscător, care și-a pus cap la cap propriul program de tratament, după cercetări îndelungate. Ca societate, trebuie să ajungem să ne luăm sănătatea psihologică și emoțională la fel de în serios cum le luăm pe cea fizică și pe cea intelectuală. Și, din păcate, amprentele care ne înrăutățesc – și uneori ne distrug – viețile nu încep chiar dinainte de educația noastră formală, dar prin faptul că le ignorăm importanța, societatea și instituțiile noastre contribuie la crearea lor.
Derulez după câțiva ani de terapie profundă, când sunt mai bine. Viața e mai bună. Și mă pregătesc să aduc altă ființă pe lume. Sunt cu soția mea la spital. Fiul nostru se naște cu un pic de febră, așa că e dus la unitatea de terapie intensivă neonatală de la UCLA, ca să fie ținut sub observație timp de două zile, conform procedurilor. La circa o oră după ce se naște, în timp ce doctorul scoate un ac lung și se pregătește să-l înfigă în canalul spinal al fiului meu – o procedură dureroasă chiar și pentru adult – întreb dacă procedura asta invazivă e absolut necesară. „Nu vă faceți griji”, spune doctorul, simțindu-mi îngrijorarea. „N-o să țină minte.”
La câteva săptămâni, după o circumcizie ratată, sunt în cabinetul unui pediatru, care ține zona din jurul rănii penile cu un forceps și încearcă să o cauterizeze cu un ac electric încins, în timp ce fiul meu bebeluș urlă de durere. „Nu vă faceți griji”, mă consolează pediatrul. „N-o să țină minte.”
Și așa venim pe lume: se îngrijesc alții de bunăstarea noastră fizică, dar nu și de cea psihologică. Faptul că bebelușii nu-și amintesc ce se-ntâmplă e fix motivul pentru care trebuie să fim foarte atenți la psihicul lor. Dacă chiar ar ști ce li se-ntâmplă, situațiile astea ar fi mai puțin traumatizante. Dar în cazul fiului meu, pentru că nu știe, tot ce i s-a întâmplat e că a fost smuls afară cu durere din singura lume pe care a cunoscut-o vreodată – una a conexiunii și-a unirii – și fost aruncat într-o lume care implică în principal deconectare, copleșire și durere.
Mesajul: nu ești în siguranță acolo, afară. Deci, evident că fiul meu n-o să țină minte că a fost înjunghiat în spate imediat după naștere, dar sistemul lui nervos o să țină minte.
După ce am primit diagnosticul, nu m-am grăbit să mă tratez. L-am negat mult timp. Chiar m-am văzut și cu un genetician eminent care cercetează monogamia, Hasse Walum, în speranța că n-o să fie de acord și-o să zică că pur și simplu îmi stă infidelitatea în fire: și anume, conform studiilor, lipsa encodării în gene a unui receptor lung de vasopresină. Dar nu mi-a oferit cartea de scăpat de terapie la care speram.
Deși ne naștem cu anumite predispoziții și aversiuni, mi-a explicat că firea umană e chiar mai plastică decât ne dăm seama: „N-am găsit nimic să fie complet genetic”, spune acesta. „Nici măcar niște boli foarte grave, precum autismul sau schizofrenia, sau chestii gen inteligența. Mai sunt întotdeauna și niște factori de mediu implicați. Deci ai cum să schimbi lucrurile.”
Atunci, rămâne întrebarea: cum schimbăm lucrurile? Eu nu cred că răspunsul e terapia, așa cum există ea acum. Pe de-o parte, există medicii care prescriu cu lejeritate medicamente, nu doar adulților, ci și copiilor. (Unul din treisprezece copii ia tratament psihiatric, conform unei analize a Sondajului Național pentru Sănătate.) Pe de altă parte, există nenumărați terapeuți care-ți cer 200 de dolari pe oră, ca să ai o conversație plină de empatie, o dată pe săptămână – fără să prevadă vreun final. Iar criticii spun adeseori că tehnicile, de la psihanaliză la EMDR (care folosește mișcările ochilor, sunetele și senzațiile drept căi de acces în creier) n-au fost dovedite. Dar doar pentru că nu tratăm corect mintea, nu înseamnă că nu trebuie să fie tratată.
Pentru psihicul meu, ce a funcționat eficient, întâmplător, a fost o combinație de chestii: workshop-uri ocazionale, de trei până la cinci zile, pentru vindecarea traumelor, susținute de un amestec de terapie săptămânală de grup, terapie non-discursivă (în care mai degrabă lucram la sentimente, nu la gânduri) și instrumente mintale de folosit acasă, când regresam la gânduri și comportamente vechi.
Dar eu sunt norocos. Aveam un avans pentru o carte de cheltuit pe chestiile astea. Un workshop de un weekend costa 2 500 de dolari; terapia de grup era 250 de dolari pe lună; iar terapiile inovatoare costau, în medie, 175 de dolari pe ședință. Asigurarea nu acoperă nimic din toate astea. Și aici zace problema instituțională: vindecarea emoțională e joc de bogați.
Așa că, în timp ce oamenii de știință cheltuiesc sute de milioane de dolari în încercarea de a vindeca cancerul și de a prelungi viața omului, iar guvernul acordă unor milioane în plus de americani servicii de sănătate, cine o să pună la fel de multă pasiune și atenție ca să ne vindecăm viața interioară? Pentru că ce rost are să mai trăiești încă un secol, dacă tot ce faci e să acumulezi bagaje în plus, până când te apasă atât de tare propria istorie – sau negarea ei – încât abia te mai poți mișca.
Neil Strauss e un autor de bestseller care a ajuns de șapte ori pe primul loc în topul New York Times. Cartea sa, „The Truth: An Uncomfortable Book About Relationships” a apărut recent în format necartonat.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
