Netul e plin de povești desprinse din comedii romantice, la care se uită vecinii tăi după doișpe ani de căsnicie în speranța că nu vor trebui să treacă la Viagra. Însă, acum vreo două luni, o americancă a reușit să devină virală după ce a intrat la Universitatea Yale cu un eseu despre pizza de la Papa John's.
Nu sunt de obicei atât de credulă, dar asemenea povești romantice despre succese academice îmi merg la inima mea de proletară dintr-o familie cu origini sănătoase și vasluiene. Dacă fata aia a reușit, mi-am zis că pot și eu cu o poveste despre ce iubesc cel mai multe pe lumea asta: o shaorma cinstită și cu preț de proletară. Așa a ajuns „La Grași" într-un eseu distribuit în mediul academic.
Am studii superioare, dar acum caut unele „mai" superioare
După trei ani de studenție, am decis că merge să mai trăiesc nițel pe banii statului român și să-mi continui aventura academică într-o chestie care este la o mie de kilometri distanță de ce am făcut la Jurnalism. Și, sincer, m-am cam obișnuit cu anumite privilegii și parcă mă strânge stomacul când trebuie să dau 70 de lei pe un abonament de metrou și chiar să cumpăr bilet CFR.
Nu dau chiar toate detaliile, c-aș vrea să supraviețuiesc acolo, dar să zicem că e vorba despre o facultate de umaniști, despre care aș fi zis acum câteva luni că scoate anual pe bandă rulantă tinere absolvente cu manichiura perfectă și gata să forțeze ușile agențiilor de comunicare sau ale birourilor politicienilor. Bine, m-am mulțumit cu un master ceva mai simplu.
Voiau un eseu sau un proiect de cercetare de maximum o pagină, în care să abordez o temă care se încadra în disciplinele studiate și care nu aveau nicio legătură cu ce făcusem până acum. Așa am aplicat cu o chestie numită „observație participativă" – printre puținele denumiri reținute de la facultate.
Am devenit stalkeră pe lâng-o shaormerie. Tu ce faci cu viața ta?
M-am dus, m-am holbat la oameni, am scris. Așa au apărut „din condei pe foaie" falafelul, ayranul, puiul și niște oarecare profiluri de consumatori. Bine, am dat și-n chestii romantice despre shaormarii pentru care exactitatea cântarului este mai degrabă relativă, în funcție de om și de ciubuc, precum și despre paramedicii care vin în miez de noapte să mânânce shaorma înainte de a desfunda arterele unui om, căci shaormeria e deschisă non-stop, mai puțin de Crăciun și Paște.
O săptămână mai târziu m-am trezit la interviu în fața unei comisii academice și a trebuit să explic de ce am scris despre shaormeria „La Grași".
Surprinzător, am dat de niște oameni extrem de receptivi la eseuri despre shaorma și am făcut un schimb de păreri despre ayran și kebab, înainte să trecem la comparat falafelul din Berceni cu cel din Tei. De amorul discuției m-au întrebat și chestii mai serioase despre strălucita mea carieră și despre ce m-a adus până la marginea aia de București. O zi mai târziu am aflat c-am intrat.
Acum, nu știu ce să zic. Poate că facultățile s-au deșteptat la cap și înțeleg valoarea unui text, fondul, cum ar veni, nu forma. Sau poate că doar am avut noroc. La doctorat vreau să intru cu un eseu despre micii de la Piața Sudului. Măcar așa să mai creștem intelectualitatea-n țara asta.