Sunt 17 zile de când sunt în autoizolare. Timpul se scurge destul de repede și senzația pe care o am este că muncesc mai mult decât o făceam când eram la birou. De la șapte dimineața, de când mă trezesc, atmosfera începe ușor, ușor să se agite și orele zilei sunt înghițite hulpav de conferințe, de skype-call-uri, de cursurile de la facultate ținute pe Zoom și de discuții nesfârșite la telefon. Printre picături, când timpul îmi permite, mă uit la filme sau mă joc cu cei din casă. Zilele mele sunt pline, deși n-am mai ieșit din de mai bine de trei săptămâni.
Toate astea mi-au amintit de anii copilăriei, când nu exista zi în care să nu ieșim p-afară, la joacă. Acum 30 de ani, foarte multe dintre lucrurile pe care le facem acum, închiși în casă, ar fi fost imposibile, iar izolarea ar fi avut cu totul altă însemnătate. Accesul la tehnologie nu exista, ai mei nu aveau nici măcar telefon fix. La televizor nu prea aveai ce să vezi în cele două ore de program oferite de Televiziunea Română. O soluție era televiziunea din Moldova, unde mai prindeam un film cu război sau vreun concert de muzică populară. O altă variantă era aparatul video, închiriat după o chetă serioasă, pentru o vizionare la comun. Iar noi, copiii de atunci, populam străzile cu jocurile noastre gălăgioase și inventive, care se petreceau exclusiv afară, în gașcă.
Cu gândul la vremuri mai bune, dar și spre aducerea aminte a celor din generația mea, m-am gândit să fac o mică incursiune nostalgică în universul celor mai populare jocuri de pe străzile cartierului meu.
Papucul
Pe vremuri, era o mare nebunie să colectezi cartoanele de la cutiile cu chibrituri. Cu fluturi, mașini sau peisaje, cele două fețe ale cutiei erau decupate cu grijă și transformate într-un fel de jetoane. Fiecărui jeton i se stabilea o valoare, în urma unor negocieri dure. Ca regulă generală, cele care proveneau de la chibrituri locale erau cele mai neînsemnate, iar cele din străinătate erau cotate în funcție de mărime, de culorile folosite și de țara unde au fost produse. Dacă cumva, prin nu știu ce minune, aveai vreun chibrit produs prin vestul Europei, erai șmecherul numărul unu, aveai deja o mică avere (evaluată, bineînțeles, tot în cartoane de chibrituri).
Apoi desenam un cerc, cu o rază de două-trei ori mai mare decât dimensiunea jetonului, și puneam cartoanele unele peste altele, în funcție de valoarea pe care se miza în timpul jocului. Astfel, un carton provenit de la un chibrit bulgăresc valora două cartoane de la unul românesc, iar unul provenit de la o cutie nemțească valora chiar și zece cartoane românești. De la cinci metri, cu ajutorul unui papuc de plastic (bine lustruit, ca să alunece ca lumea), fiecare jucător trebuia să arunce astfel încât să scoată cât mai multe cartoane din cerc. Un fel de biliard amestecat cu jocul ăla ciudat, numit curling, jucat de niște copii care simțeau nevoia unei mize reale.
Prinselea prin copaci!
Noi locuiam lângă Parcul Libertății din Galați, loc care adăpostea, pe vremea aia, o mini-pădure. Copacii și bălăriile s-au transformat în prieteni de joacă pentru niște copii în căutare de adrenalină și amuzament. Ne transformam în mici maimuțe care fugeau din copac în copac, în încercarea de-a nu fi atinse de cel care era măgărușul. Mare minune că nu a avut loc vreun accident în care cineva să fie rănit.
Câte ouă are baba
Pentru că eram mulți, jucam mereu în echipe. Începeam formarea lor cu rolul pernuței, care își rezema spatele pe soclul statuii care trona în mijlocul parcului și ținea capul primului jucător. Acesta se așeza capră, cu fruntea în palmele ei, căci de obicei era o fată. Toți ceilalți coechipieri se așezau, în aceeași poziție, ca capul între picioarele celui din față. Fiecare jucător din echipa adversă, după ce își lua elan, se arunca pe spatele cui nimerea. Obiectivul era să-ți menții echilibrul și să-i faci pe cei care susțineau greutatea să cedeze. În cazul în care reușeam să-i ținem în spate pe toți din echipa adversă, ultimul care sărea striga „câte ouă are baba?” și arăta, cu degetele, un număr de la unul la trei. Dacă cei călăriți ghiceau, călăreții pierdeau. La fel și dacă nu reușeau să-și mențină echilibrul pe capră.
Bătălii cu cornete
Din mici țevi din plastic, folosite la instalațiile electrice, ne construiam temutele arme pe care fiecare copil din cartierul meu le avea. Din hârtii făceam cornete, adică muniția, și porneam adevărate războaie. Paintball-ul actual are ca înaintaș țeava de cornete. Unii aveau chiar arme cu mai multe țevi și deveniseră un fel de „eroi ai jocurilor de acțiune” în campionatele cu alte cartiere.
Castelul sau 9 cărămizi
Aveam nevoie doar de o minge de tenis de câmp și de nouă cărămizi de forme diferite, așezate una peste alta, de la cea mai mare la cea mai mica, în formă de castel. Împărțiți în echipe, de la o distanță de nouă pași (pasul era considerat ca fiind egal cu un metru), jucătorii unei echipe aveau misiunea să dărâme castelul, cu mingea de tenis. Dacă nu reușeau, pierdeau, și echipa adversă le lua locul. Dacă reușeau, urma un fel de rațele și vânătorii, în care echipa câștigătoare trebuia să-i împiedice pe cei care încercau să pună toate cele nouă pietre în forma inițială.
Mai erau și alte jocuri, însă toate erau bazate, exact ca în viața adulților, pe relații interumane și pe multă mișcare. Pe râsete și pe implicare. Nu era loc de ură și nici de supărare. Poate și de aceea, izolarea ne-ar fi fost mult mai grea acum 30 de ani…
