8-31 martie. Când s-a pornit Apocalipsa după COVID-19, eram oricum îmbuibat de alcool și plictisit de tot și de toți din jur. Așa că primele două săptămâni mi-au adus o pauză pe care simțeam că o merit, că prea trăgeau oamenii la stânga și la dreapta: hai să ne vedem acolo, hai și-aici, hai să vorbim nimicuri sau să ne-o dăm la cap marți la Control, că viața-i scurtă. Simțeam nevoia de o pauză socială, fără să am însă inițiativa să mi-o și asum. A făcut-o coronavirus pentru mine.
Prima declarație pe propria răspundere a venit ca un ritual. Am stat la masa din bucătărie, cu gagică-mea, și am scris cu pixul. FMM, am uitat să scriu de mână. Le-am scris amândoi de două ori, că greșisem ceva.
În casă aveam deja o rutină: ea se trezea prima și făcea cafeaua, o beam împreună și apoi fiecare cu treaba lui, până spre seară, când ne reuneam în Prosecco, vin și un pai. #Armonie.
Viața socială intrase însă în Mercur retrograd și asta ne-o spunea tuturor, seară de seară, ministrul de Interne Vela, ale cărui ordonanțe militare silabisite din geaca de bișnițar de anii '90 stârneau dezbateri mai intense ca gesturile interpretului mimico-gestual Bogdan. Bun băiat, îmi plake de el.
S-a fumat însă și hype-ul ăsta rapid. A apărut și dispărut și atenția pentru ce se întâmpla la Suceava. M-am obișnuit cu sunetul ambulanțelor și nu mă mai irita nici imnul ce se auzea spart din mașinile Poliției care patrulau printre blocuri. Mi-am dat seama de asta când nu mi-a mai păsat de morți. Am pierdut șirul pe la 350, l-am reluat după cinci sute și acum aștept mia, ca un contabil morbid.
Ideea că cineva îmi îngrădește libertatea m-a făcut cu capul
1-7 aprilie. Într-o seară, stăteam fumat pe budă și mi-a venit în cap întrebarea „Cine sunt?” (din nou, FMM Covid-19). Tripul ăsta mă ține cumva și astăzi: Cât de dependent sunt de oameni? Cât din mine și din viața mea înseamnă interacțiune? Și tot așa.
A fost pentru prima dată când mi-am pus problema că s-ar putea să fiu în categoria celor pe care izolarea îi afectează. Deși mă bucuram de #armonia de acasă, simțeam că libertatea mea era acum agresată. Dacă înainte ieșeam din casă la ora 23.00, fără nicio problemă, acum m-am surprins singur spunând „E 9 seara, e târziu”. Restricțiile pe care, de altfel, le-am respectat în cea mai mare parte a timpului, au atentat însă serios la obișnuita mea libertate, învățată încă din copilărie, repetată 30 de ani ca un om care face ce vrea, când vrea. Sentimentul că cineva mă controlează mi-a intensificat nevoia să complotez o întâlnire clandestină cu bagabonții cu care mă înhăitam ante-pandemie (o mână de boomeri elitiști bețivi, dar speciali, hai, gata cu sentimentalismele).
Toți stăteau la cutie, fiecare la casa lui și nimeni nu dădea vreun semn. Unul din noi a avut ideea să facem un grup pe WhatsApp, să plănuim acolo o întâlnire conspirativă, pe sub radarul autorităților. #BoomeriPașoptiști (să mă scuze istoria, nimic nu mai e sacru în ziua de astăzi).
În prima săptămână din aprilie spărsesem deja autoizolarea, ca să mă sparg: am dat o fugă seara să-mi iau șase grame de iarbă, pentru că altfel aș fi înnebunit. Meeeamă, Mad Max direct! În pandemie nu se schimbă mare lucru: totul e posibil în continuare, doar că se obține mai greu.
Complot pentru o întâlnire clandestină cu băieții
Aprilie continuă. Pe grup au apărut primele hint-uri. Timide. Propunea fiecare să ne vedem, dar nimeni nu avea coaie să facă ceva în sensul ăsta. Era totul la acoperire, safe. Am reușit să stabilim locul: în centru, la un băiat acasă. Era clar că Paștele ne prinde pe cont propriu. Afară, Iohannis vorbea despre „pereoada” de criză, BOR își încorda clopotele la societate, iar Trump sugera să ne injectăm dezinfectant în vene.
Discuțiile se purtau pe grup și la telefon, în perechi de câte doi. Devenise o bătălie a lobby-ului. Dar criteriile de care a trebuit să ținem cont au fost, mereu, aceleași: locul, mijlocul de deplasare, pretextul și limitarea de timp. Clar până la ora 22.00. Și ca să-i fac o bucurie domnului Iohannis: Să știți, domnule președinte, că amenzile alea neconstituționale au contat, atunci când plănuiam să vă violăm restricțiile.
„Băi, de unde plm să scot o poală de bani, dacă în toată viața n-am pus deoparte nici măcar două salarii? Și eu câștig bine, nu ca alții", mi-a spus la telefon unul din grup.
Așa e, toți suntem băieți de băieți, dar șmecheria e pe bani. Am văzut eu la televizor, când s-a dus poliția peste raverii din Rahova.
După Paști, așadar, în București cel puțin, impresia a fost că lumea e împărțită între teama de amenzi și teoriile conspirației, alea mai light. Adică oamenii ar cam fi vrut să iasă, da' nu voiau să și-o fure pentru asta. Iar virusul secolului părea ceva serios, dar sigur nu ciumă. Italia și Spania nu mai aveau cum să sperie, curba deceselor se diminuase acolo, iar oamenii uită repede ce nu le place să audă. Gen moartea.
Imediat după sărbători, un băiat a venit jos, la scară, să bem o bere. Vestea a bulversat-o pe gagică-mea. „Cum adică e jos?” a întrebat. „Uite că e jos, ce vrei să fac?” am răspuns agresiv. Am coborât oarecum timorat. Primul contact a fost ca o dezvirginare socială: timid și inhibat. Ne-am salutat din cap. Am dat-o rapid pe vorbă. Am stat vreo jumătate de oră, la final ne-am strâns mâinile și m-am întors acasă. Prietena mea ar fi vrut să-mi facă baie în spirt, doar că nu avem cadă și nu încap în duș. Seara și-a luat temperatura. M-am făcut că nu observ. Am stat iar la cutie o perioadă.
Cine sunt fără oameni? Bă, mi-e dor de ăștia.
Primul Uber în care urc după două luni. Verdictul: e totul o conspirație
5 mai 2020. Era clar că nu se mai poate. Am amânat atât de mult momentul, încât fiecare din noi simțea că o dă în penibil. Pentru noi, 5 mai a fost Miercurea cea Mare. La 16.40 am chemat un Uber. Mi-am luat hanorac cu glugă, mască, o sticlă de vin Alira și cheile (reflex din Vechiul Testament, când pleci de acasă și nu știi când te întorci). În România erau aproape 14 mii de cazuri confirmate, din care 325 în ultimele 24 de ore. Fiecare dintre noi a căutat să afle, anterior, dacă ceilalți au respectat cât de cât măsurile și dacă setea de revedere era dublată cumva și de tuse seacă.
M-am așezat pe bancheta din spate. În față, în dreapta, erau două legături superbe de ceapă verde. „Ce ceapă frumoasă”, m-am gândit! „Poți să-ți dai masca jos”, mi-a zis șoferul, un tip cam de-o seamă cu mine.
„Oricum nu e nimic, totul e fake cu virusul.”
„Aha, de asta ai pus ceapa aia acolo?” am răspuns.
„Nu, frate, ești prima comandă pe ziua de azi. Și sunt de patru ore afară. Abia ieșisem din Mega și mi-a intrat comanda. Poți veni în față, dacă vrei.”
„E ok”, am zis. L-am întărâtat.
Știi cursele alea în care șoferul știe tot? Cam așa a fost sfertul de oră petrecut cu băiatul absolvent de ASE, cu rude în spitale și în mai toate instituțiile, de la SRI în sus, care crede că 5G ne face sclavi, că suntem atacați energetic și că totul e o consiprație.
Viața, zicea el, este un joc de Monoploy. Blană metafora. „La Monopoly există Închisoarea și Banca. Asta vor, să stăm câte o tură la închisoare, să nu dăm cu zarul.”
„Știi engleză?” m-a mai întrebat. Și-a început să-mi citească ceva despre marele fake COVID-19. Mă gândeam cum ar fi să intre într-un stâlp, să crăpăm amândoi în cel mai stupid accident rutier.
„Guvernul britanic și New York Times (știi NYT??) au anunțat deja că totul e fals”, credea șoferul de Uber.
„Unde citești asta, frate? Pe site-urile lor?”
„Nu, mai bine. Am o platformă care e agregator de știri. Acolo e adevărul.”
„Adevărul e că îmi ceri să îmi dau masca jos și să risc totul pe un zar. Cobor aici”, i-am zis.
Revederea, mai dulce decât mă așteptam
Ultimii 20 de metri i-am mers per pedes (of, ce mizerie a fost ultimul sezon din Casa de Papel). Aveam o reținere, îmi era frică. Nu mi-era frică. Îmi era, nu-mi era. Amendă, dosar penal, sănătate, certuri acasă. Am intrat pe poartă, uite-ne: cei cinci care ne-am întâlnit la cinci, pe cinci ale lunii. Se bea rom, bere, vin și se fuma din ganja gazdei, că așa e frumos.
Eram cei cinci care stăteau afară, într-o curte interioară ascunsă din centrul Bucureștiului. Nu am dat drumul la muzică și vorbeam încet. Prietenul despre care aș fi fost sigur că va da noroc cu cotul a întins mâna. Avea vreo zece kile în plus. Ne-am și îmbrățișat, hamsterul era pe feeling. Mi-a fost dor de el. Altul arăta mai bine ca înainte de COVID-19, chit că nu s-a mai dus la bazin. Eu m-am tuns singur acasă, ras în părți cu chică, așa că eram umil. Restul, cum îi știam.
La noi, ideea de distanțare a durat cel mult un sfert de oră. Pentru că, știi și tu prea bine, alcoolul și cuiele connecting people.
Am vorbit ca înainte, cu multă hatereală și bârfă. Mi-am dat drumul la trolaj și a curs din mine ca mierea. Am râs mult de tot și am simțit că mi-e bine.
Cine suntem în vremuri de criză?
Unul dintre băieții care a venit cu taxiul și-a adus laptopul cu el. Își făcuse un plan: dacă l-ar fi oprit Poliția, ar fi zis că s-a dus până la muncă să și-l recupereze. Era indignat de amenzi, încă dinainte să fie declarate neconstituționale. Zicea că îi e frică de abuzuri și de încălcarea drepturilor, care ar putea deveni normalitate.
Oamenii, am convenit cu toții, tind să se împartă în două categorii în vremuri de criză: ăia care acceptă totul și pentru care statul devine abuzatorul salvator și ceilalți, conspiraționiștii răzvrătiți. Noi unde eram? Eram la al doilea pai, așa că am deschis capitolul OMUL și VIAȚA de DUPĂ.
Cum va arăta viața noastră?
Grigore credea că ar fi bine să ne pregătim psihologic pentru socializări acasă, ca-n comunism. Zicea că nu barurile sunt importante și că e spre binele nostru să punem răul în față. Grigore, ai familie, ești oricum așezatul de serviciu, la noi e mai greu. Nilă vedea revoluții la orizont și anarhie totală. Schimbări de paradigmă și mentalități. Vasile era preocupat de viitorul turismului, de bula de Facebook ipocrită, de populism și îi era teamă că va pierde totul. Marcel asculta, ăsta îi e oricum felul.
Eu deja le-am zis că mi-e greu cu izolarea și că nu mă așteptam să fie așa. În mod excepțional, nu m-a luat nimeni la mișto.
21.30. Boomerii au chemat iar taxi. „Crezi că ajungem până la 22.00?” „Da, băi. Ajungem.” Și au plecat cumva îmbătați de adrenalină, parcă cu aerul că au făcut ceva hardcore, că au plutit câteva ore sub radar.
Cel care a venit pe jos se s-a cărat tot așa. Eu am mai rămas la un pai cu gazda și-am chemat iar Uber. Eram atât de mort, încât mi se rupea oricum dacă ne oprea cineva. La 22.30, mă aflam pe bancheta din spate, cu masca pe nas. Mă uitam pe geam și nu ziceam nimic.
Aștept 15 mai. Aștept 1 iunie. 15 iunie. Aștept 1 iulie. Starea de urgență, starea de alertă, starea de nervi, starea de veghe și sper, starea de normalitate. Sau poate de noua normalitate.
