Când m-am uitat prima oară la The Princess Diaries, m-am identificat foarte mult cu personajul pentru că povestea ei semăna cu a mea.
De ce? Pentru că, la vârsta de 14 ani, am aflat că tatăl meu era un rege malaezian.
Deși am fost crescută de mama, nu mi-am căutat niciodată tatăl. Până într-o zi, când aveam vreo cinci ani și educatoarea de la grădiniță ne-a rugat să ne chemăm părinții la grădiniță.
„Ah, tatăl tău nu poate veni. E foarte ocupat, pentru că e rege”, mi-a zis mama foarte nonșalant când am întrebat-o despre tata. Am crezut-o și n-am pus alte întrebări. Eram prea mică să înțeleg exact la ce se referea.
Eu și mama am migrat din Filipine în Statele Unite când eu aveam șase ani. Ne-am mutat prin diverse chirii în California, dar n-am avut niciodată apartamentul nostru. Cu timpul, am ajuns să înțeleg că n-o duceam grozav cu banii.
Prin școala generală, visul meu era o pereche de blugi Levi’s. Mi se păreau super cool și americani. Dar știam că nu ni-i puteam permite. Așa că, în timp ce colegii mei mergeau prin malluri să-și împrospăteze garderoba pentru noul an școlar, eu mergeam cu mama prin second-hand-uri. Ne descurcam. N-am avut niciodată cei mai cool adidași, dar măcar aveam ceva în picioare.
Mama era asistentă și avea un program prelungit. Știu că uneori mă gândeam că nu așa ar trebui să trăiască o prințesă. Dar chiar dacă aveam dubii și voiam să știu mai multe, nu voiam s-o necăjesc și mai mult pe mama. Din ce înțelesesem, povestea dintre regele malaezian și tânăra asistentă nu avusese un final prea fericit.
Dar, într-o noapte din 1996, când aveam vreo 14 ani, am primit un telefon. La celălalt capăt al firului era Dato Michael. Era un avocat care îl reprezenta pe tatăl meu, Sultanul din Pahang, Malaezia. Mi-a zis că tatăl meu voia să mă cunoască.
La două săptămâni după acel telefon, l-am cunoscut prima oară pe tata, într-un restaurant din Londra. N-a fost deloc cum mă așteptam. M-am așezat la masă cu el, mama și Dato Michael. Restul anturajului tatălui meu erau la o masă din apropiere. A încercat să vorbească generalități cu mine, m-a întrebat de ce sunt interesată, ce vreau să fiu când o să mă fac mare, dar am fost prea intimidată să mă pot deschide. Mi se părea mai mult o întâlnire de afaceri decât o reuniune cu o fiică pierdută.
Avea șaizeci și ceva de ani, era mai în vârstă decât îmi imaginasem, dar am fost uimită de asemănările dintre noi. Dincolo de trăsăturile faciale, era jucăuș și uneori sarcastic cu anturajul lui – exact ca mine. M-a surprins cum moștenisem trăsături de la un părinte pe care nu-l cunoscusem niciodată.
În următorii ani, l-am mai întâlnit pe tata de două ori. Atmosfera a fost mereu la fel de sterilă. Ne pupam pe obraz și ajungeam mereu la aceleași subiecte de conversație. „Care sunt pasiunile tale? Cum e la școală? Cum e la facultate? Ia niște bani să mergi la cumpărături.” I-am zis că vreau să devin avocată și m-a încurajat. Dar cel mai mult m-a bucurat când mi-a zis că semăn cu fiica lui cea mare. M-am bucurat să știu că am o soră.
De fiecare dată când ne apropiam de sfârșitul întâlnirii, ne întrebam: „Când ne vedem din nou?”. Mereu avea grijă să nu facă promisiuni și să nu menționeze date exacte. Așa că nu știam niciodată dacă aceea va fi sau nu ultima întâlnire.
Am încercat să-l contactez, dar cum nu aveam acces direct la tatăl meu, singura mea legătură cu el era Dato Michael. I-am trimis lui Dato Michael niște e-mail-uri în care l-am întrebat când va mai veni tata în Londra – avea o locuință acolo și făcea vizite în mod regulat – dar nu mi-a răspuns nimic. De fiecare dată când îmi vizitam familia din Filipine și îi spuneam lui Dato Michael de planurile mele de a trece prin Malaezia, îmi răspundea că tata e în Londra. Până la urmă, a treia noastră întâlnire, din 2003, a fost ultima.
E un sentiment ciudat să plângi după un părinte pe care nu l-ai cunoscut cu adevărat. Am aflat că tata a murit anul trecut, când cineva mi-a trimis pe social media un mesaj de condoleanțe. M-am uitat la știri și mi s-a confirmat decesul. N-am știut cum mă simțeam exact. Am fost tristă. Chiar dacă nu fusese tatăl ideal, știam că n-aș fi aici dacă n-ar fi existat el.
O parte din mine a sperat mereu că mă va contacta. Dar acum că a murit, n-o să-mi mai cunoască nici copiii. N-o să știe că am terminat Dreptul, dar m-am răzgândit și acum îmi fac o carieră în asistență socială.
Mai mult decât dispariția unui tată pe care abia îl cunoșteam m-a întristat că moartea ne-a retezat orice șanse de a ne cunoaște mai bine.
În 2009, eram în Kuantan, capitala statului Pahang, Malaezia, unde era sultan tata. Îi scrisesem o scrisoare și am fost la Istana (palat) ca să i-o las. Bineînțeles că știam că nu voi putea intra acolo niciodată, pentru că eram copil nelegitim. I-am dat scrisoarea paznicului, care a acceptat-o cu curiozitate. Probabil a crezut că eram o fană oarecare.
Când am fost în ziua aceea la Istana, am știut că am fost cel mai aproape vreodată de bărbatul căruia îi spun tată.
Articolul a apărut inițial pe VICE ASIA.
