Sunt 60% șomer sau, mai precis, în concediu fără plată. S-a întâmplat de prin martie, când am intrat în stare de urgență pentru că noul Coronavirus a lovit și în România. Sunt ghid turistic și lui COVID-19 îi place așa mult să călătorească, încât a distrus turismul. Așa că, în cele două luni și ceva de pandemie, am comis-o prin oraș și pe lângă. Adică, am luat aparatul foto (și declarația pe propria răspundere) și m-am dus să prind niște vederi din Covidistan. Mai jos ți-am făcut un timeline cu viața noastră în pandemia care a schimbat și nu prea lumea.
În România profundă nu există Coronavirus, există doar sărăcie. „Noi, aici, pe dealurile astea, n-avem Coronavirus, îl aduc ăștia din afară”, îmi spune spus patronul magazinului din Brătilești. Se referă la românii care muncesc în străinătate.
Aici, în sat, taclalele, la drum de seară, din jurul focului, se transformă rapid în interogarea unui medic rezident, singurul expert la îndemână.
„Eu, într-o gardă, am avut unul care mi se părea suspect și nu am reușit să vorbesc cu cineva, nu că să obțin un test. Nu am reușit să dau de nimeni. Mască, o pulă. Acum am făcut scandal să ne dea și nouă ochelari, că pe noi, rezidenții, ne pun să ieșim la poarta spitalului cu termometrul.”
Se aude o serie de oftaturi, după care se lasă o liniște gravă, întreruptă de un sătean înțelept: „Toată viața ai învățat Luceafărul, în pula mea, și ți-au dat 4, și tu de fapt mori de Coronavirus”.
Pe doamna Sanda o știu de când eram mic, mereu bătrână, cu un capot pe ea și cu doi câini mici recalcitranți. Nu-i e frică de coronavirus, a trecut prin atâtea. Mai ales când era la țară, pe câmp, cu fata mică în căruț. „Aveam un soț cam tâmpit. Eee, pentr-un copil acum, lași rândul de sapă? îmi zicea. Și aia mică plângea săraca în căruță și nu mă lăsa să mă duc la ea. Am trecut prin multe, dar uite că trecem, să știi.”
Doamna din imagine este un fel de Rapunzel de pandemie care, atunci când trec oamenii de la ADP pe stradă, lasă o funie în jos la capătul căreia este legată o pungă. Cei de la ADP îi fac cumpărăturile, leagă plasa de funie, fac decontul și mai stau un pic la taclale. Mă întreb dacă au pus pe Facebook că sunt voluntari.
Brașov. De „ora pensionarului”, dată prin Ordonanța Militară nr. 4, se fac cele mai multe cozi, toată lumea bombăne între 11.00 și 13.00. Acasă, maică-mea spală banii, în speranța că așa scapă de Covid.
Mă întorc cu ultimul tren din Brașov. Fiind singurul pasager, mă așez cu nesimțire la clasa I. Când mă văd, nașii se bucură că nu merg singuri, dar le trece repede când constată transgresiunea mea. „Noi v-am lăsa, dar dacă vine supracontrol? Ne faceți probleme. Un pasager avem și noi și nici ăla nu-i în regulă.” Dezarmat de atâta corectitudine, mă duc spășit la locul meu, iar ei se duc să bea.
Seara mă apucă ipohondria. Îmi pun termometrul. 36 cu 5. Taci, că am scăpat.
Work from home. ONU a fost lovit și el de COVID, se lucrează de acasă și și-a întrerupt unele operațiuni. Așa că H., care trebuia să fi plecat deja la niște refugiați, prin Africa, a rămas acasă, agitată de rush-ul de adrenalină care apare, în mod tradițional, înainte de astfel de plecări. Pe podea, în mijlocul sufrageriei, zace împrăștiat un puzzle de câteva mii de piese. La ușă staționează un mop și o găleată - vecinii de bloc s-au panicat că o să ia Coronavirus de la femeia de serviciu, drept urmare, nu mai are voie să dezinfecteze cu clor decât la parter și în lift. Așa că H. a preluat dezinfecția etajelor.
„Ne simțim nașpa, că ne e frică; ce să-i faci? Dar am zis să nu închidem că intra lumea în panică.” În hala Obor mai sunt doar câteva standuri deschise. Un vânzător spune că toată ziua a avut doar 15 clienți. Făină și mălăi există, drojdie și spirt nu. Spirtul a urcat de la 6 lei la 11. „Au venit și din spitale să caute spirt aici, abia au găsit cinci baxuri în toată hala.”
Omul n-are o problemă cu izolarea: „Stăm în casă. Dar ce facem? În două-trei luni se duce dracu' banii pe care îi avem. Că de mâncat, mâncăm; de plătit trebuie să plătești. Degeaba zic ăștia că amâni, că după trei luni, dacă tu nu produci nimica, de unde îi dai?”
Particip, incognito, la o ședință din Spitalul Colentina transformat în spital COVID. Apar coduri și proceduri noi, o întreagă birocrație suplimentară cu care oamenii nu sunt obișnuiți și care nu este clară întru totul. Digitalizarea monitorizării pacienților o fac ei, pe genunchi, cum pot, cu ce pot. „Pulsoximetre și tensiometre trebuie cumpărate neapărat.” Combinezoane, halate chirurgicale, măști, viziere sunt. Când ești echipat full, însă, „nu poți să respiri, la un moment dat faci hipoxie”. Un medic era să leșine. Nu e bine nicicum, iar „DSP-ul nu răspunde nimănui”.
„Chirurgia a operat azi-noapte un băiat care a venit cu suspiciune de tromboembolism pulmonar, și ce crezi că avea? Noroc că era doctorița Y. de gardă și i-a pus mâna pe burtă, era cam tare. Ulcer perforat. Era să moară ăla. Nici Covid n-avea, dar o să-l ia probabil. L-a adus salvarea că are Covid, nu putea să respire. La Matei Balș, au zis și ei c-o fi, că n-o fi, hai la Medicală. Și noroc că l-a luat, că poate nu se prindeau, până a doua zi murea. O să moară ăștia cu zile pentru că toată lumea interneaza numai Covid și ăștia mor de alte boli”, spune o doctoriță la Colentina.
Ajung la SMURD, la detașamentul din Grozăvești. Lazăr, paramedic, începe să-mi povestească. Zice că, atunci când apare ambulanța, lumea o ia la fugă. „Știi cum fug?! N-ai văzut așa ceva.” Nu prea poți să faci o triere ca lumea, pentru că oamenilor le e frică să spună dacă au venit din zone de risc sau dacă au simptome, zice el. Cei care urmează să intre în carantină îi așteaptă cu bocceluța în fața casei, cei cu simptome sunt luați cu izoleta. La astfel de drumuri nimeni n-are chef de vorbă.
De când a început starea de urgență, Lazăr nu și-a văzut familia decât de la distanță; la fel ca majoritatea colegilor.
De la Grozăvești, merg la unitatea de dezinfecție a ambulanțelor. Aici, oamenii sunt ceva mai relaxați. Îi bălăcăresc pe cei care nu respectă carantina. „În plus, riști să infectezi și personalul medical, și, atunci, cine te mai salvează?”, zice unul. Sunt supărați și pe generalizările cu bugetarii. Și ei sunt bugetari, la fel ca medicii, poliția și armata, și acum toți muncesc non-stop. Bașca ei plătesc „impozit pe bune, nu ca la privat”.
„Și când vezi cu cât rămâi din suma aia mare de pe fluturaș, atunci nu ți se mai pare mare salariul.”
Au protocoale și scenarii pentru orice, chiar și pentru căderi de meteoriți, dar una e să faci exerciții în mediu controlat și alta e când e pe bune. „Când auzi cum îi pârâie coastele omului, în timp ce îl resurscitezi, te trec transpirațiile, indiferent la cât de multe intervenții ai luat parte”, îmi zice D.
Echipamente sunt momentan, totul e să nu se strice aprovizionarea. Când ai intrat în combinezon, rămâi în el opt ore. E cald, respiri greu și îți clocesc picioarele, iar în timpul decontaminării îți intră dezinfectant în costum. Pentru că odată echipat, nu ți se mai văd decât ochii, își scriu numele cu marker-ul pe piept, ca să nu se uite cine e înăuntru. După tură, ai două opțiuni: ori baie cu spirt, ori un duș fierbinte, de 20 de minute, în care te freci bine cu săpun.
La plecare, primesc cadou o mască și o pereche de mănuși: „Am văzut că a ta e cam varză”.
Încep Paștele devreme, vreau să fac poze la tele slujbe, sun la BOR, la Catolici și la Evanghelici. Singurii care răspund sunt Biserica Lutherană Confesională. Având în vedere distanțarea socială, își înregistrează slujbele în avans, așa că asist la un calup de două.
Echipa e constituită din familia pastorului - mama, tata și copilul - organista și o cameră de filmat. Totul merge brici, dar fix când e nevoie de prezența măcar a unui credincios la primirea iertării domnului, ăla mic și cu doamna sunt la toaletă. Așa că se mai trage o dublă. În rest, îi bârfim pe ortodocși că sug bani de la buget, sunt corupți și fac politică.
În seara de Paște se derulează operațiunea „lumina-delivery”, când găști de ortodocși bântuie peste tot cu lumânări aprinse. Sper să fac poza vieții, cu ciorchini de credincioși la balcoanele comuniste și sute de lumânări aprinse. Doar că poza vieții nu iese, pentru că nici Paștele nu mai e ce-a fost.
Sinaia, pustiu. Dintre toate tarabele de pe drumul de la mânăstire la castelul Peleș mai sunt două deschise. Una dintre vânzatoare îmi zice că va fi „ce vrea Dumnezeu, că la El e puterea, nu la noi. Noi suntem nimica. Dacă vrea, ne ține pe pământ, dacă nu… am terminat-o. Ce să faci?” Ncsf.
