„Mămică, celui ce te urăşte să-i dai apă şi pâine! Şi să fii bun, mamă, că binele tare greu se face!”. Pe mama mea o cheamă Ileana, dar toată lumea îi spune Lina. Are aproape 82 de ani şi ultimii 61 a fost unul dintre cei doi stâlpi pe care s-a clădit familia noastră. Ea ne-a învăţat să trecem peste greutăţi şi să cerem mai mult de la noi. Ultimii 43 mi-a fost cea mai bună prietenă, dar şi cel mai dur critic.
Mama mea nu a fost deloc la şcoală. Familia ei, cu 11 copii, din care ea era cea mai mică fată, a considerat că trebuie să o înveţe să devină gospodină şi cum să aibă grijă de casă, scoala fiind pentru „cucoane". Au învăţat-o să aibă grijă de gospodărie şi animale, să ţeasă, să coasă, să fie cuminte şi să aibă respect. Încă de la 11 ani a avut în grijă toată familia, a preluat rolul de „femeie în casă”, gătea pentru fraţii mai mari şi îi îngrijea pe cei mai mici.
A fost un copil crescut exact ca toţi ceilalţi copii din satul Negrileşti, de lângă Tecuci. Ei, şi cei din Ţigăneşti, se trăgeau din fostele sălaşe ale robilor din zonă (de aici şi denumirea localităţilor), şi deveniseră una cu toţi ceilalţi săteni. Foarte puţini vorbeau ţigăneşte, nu purtau port şi din punct de vedere cultural păreau a fi mai degrabă români decât romi. Îşi asumau identitatea de romi şi cei din sat îi identificau ca atare, şi toată lumea părea că trăieşte în bună pace.
Pentru că era gospodină şi cuminte a făcut ca mulţi băieţi din sat, şi din împrejurimi, să o vadă ca o partidă bună. Broda frumos, juca bine la horă şi avea zâmbetul pe buze mai mereu, chiar şi când muncea pământul. Firea zglobie, dublată de frumuseţea simplă au făcut ca, de când a împlinit 16 ani, să aibă mulţi peţitori. Toţi au fost refuzaţi din diverse motive: că era prea sărac sau prea bogat, că era român şi o s-o „ţigănească”, că era prea mic sau prea înalt, că avea nasul nu-ştiu-cum etc., până când, bunicii mei şi babele din sat s-au resemnat: „O să rămână fata bătrână!”. Imediat după ce a împlinit 20 de ani, „s-a luat” cu tata, un băiat simplu din Galaţi, care a fost atât de insistent, încât întreaga familie a pus presiunea necesară pe mama să-i accepte cererea în căsătorie.
S-au mutat la Galaţi, unde a trebuit să facă faţă altei realităţi. Fără casă, au locuit vreo doi ani într-un grajd pus la dispoziţie, cu chirie, de o rudă de-a tatei. Fără școală, s-a putut angaja doar la serviciul de gunoi al oraşului. La început i-a fost tare frică. Mulţi o înjurau numai când o vedeau cu mătura în mână şi frica ei era accentuată de sunetele de cioară pe care unii dintre cei care urlau la ea le scoteau. S-a simţit umilită de multe ori şi numai credinţa în familia ei şi în Dumnezeu a făcut-o să continue. Şi-a promis că ai ei copii or să aibă „carte” şi că nimeni nu-i va umili vreodată.
La serviciu şi-a făcut treaba bine, conştientă fiind că poate avea un loc de muncă mai bun, dacă „lumea zice că îşi vede de treabă”. În baza unor recomandări primite de la şefi, a cerut transferul, pe aceeaşi funcţie, la CFR. Muncă mult mai multă, însă mai bine plătită şi mai puţin expusă. Strângeau toţi banii să-şi cumpere casă şi părinţii ei şi-au vândut animalele ca să-i ajute. Între timp, copiii i-au sporit motivaţia.
Au cumpărat o căsuță mică pe care, împreună cu tata, au început să o aranjeze. Tot ceea ce câştigau investeau acolo. Pentru a mări veniturile familiei, împreună cu ai mei, colindau în căruţă satele din jurul Galaţiului, colectau pene de gâscă şi vindeau diverse nimicuri produse de Cooperativa Meşteşugărească.
În 1973, fratele cel mai mare s-a îmbolnăvit de leucemie. S-au găsit mulţi „binevoitori” să le ofere tratamente minune în schimbul unor sume mari de bani. Ei au vândut tot ce aveau, mai puţin casa, să poată asigura toate medicamentele necesare. Dar vindecarea întârzia să apară. Trei ani mai târziu, frate-meu a murit și a lăsat-o pe mama să-și aline dorul cu ceilalţi copii. La nouă luni şi opt zile după moartea sa, am apărut şi eu pe lume. Mama credea că eu sunt modul în care Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor de a-l însănătoşi pe cel ce tocmai se dusese. Credinţa ei a devenit credinţa tuturor. Au decis să-mi pună acelaşi nume şi am fost iubit cât doi.
Uneori era nevoie să se războiască cu cei care credeau că trebuie să ne umilească pentru că suntem romi. A insistat să fim primiţi la grădiniţă, să nu fim puşi în clase separate sau, mai târziu, să primim un loc de muncă sub pregătirea noastră. Nu accepta să fim consideraţi inferiori. Cerea să fim trataţi corect şi ne învăţa să strângem din dinţi și să muncim. Ne-a trimis pe toţi, în paralel cu şcolile teoretice pe care le urmam, la liceul de muzică, pentru că, „dacă nu ne-o plăcea cartea, să avem o meserie curată”. Toţi patru am învăţat să cântam la un instrument. Eu am urât violoncelul.
„Scoală, puiul meu, că trebuie să mergem la şcoală”, mi-a spus în prima zi de școală. „Încă puțin, te rog…”, am răspuns eu. Peste cinci minute, pe un ton puţin mai ferm, a revenit: „Hai, mămică, trebuie să te speli, să mănânci şi să ajungem la deschidere”. „Imediat”, am mormăit, dar nu m-am ridicat. „Scoală, puturosule, că şcoala te face om, nu somnu’!” Așa mă gratula când îi arătam cât de mult conta pentru mine învăţătura.
Nu aveam ceas deşteptător, aşa că trezirea, atunci când şi ea şi tata lucrau de dimineață, era o adevărată provocare. Pe tata îl păcăleam destul de repede, cu cine ştie ce scuză, dar cu mama însă nu prea îmi mergea. Ea îşi dorise foarte mult să meargă la şcoală, însă greutăţile familiei, faptul că era cea mai mică soră între cei 11 fraţi, plus mentalitatea anilor '40-'50 din mediul rural românesc, au făcut ca ea să fie pregătită pentru a deveni „gospodină” şi „nevastă”. Ne povestea cum venea învăţătoarea la ea acasă la fiecare început de an, pentru a o convinge pe bunica să-şi lase fata cea mică la şcoală şi întotdeauna plângea când îi aducea aminte ce răspuns primea:
„Lăsaţi, doamnă, că doar nu s-o face vreo învăţătoare! Aţi văzut dumneavoastră ţigancă învăţătoare?”.
Mama a învăţat să scrie şi să citească cu mine. Făcea liniuţe, bastonaşe, ouşoare şi scria literele mai repede şi mai bine decât mine. Lucrul ăsta mă enerva teribil şi zâmbetul ei, oarecum ironic, afişat în timp ce lucra în stânga mea, mă făcea să petrec ore în plus în faţa caietului, depunând mari eforturi să o întrec. Am reuşit să fac asta de la începutul clasei a doua, când informaţia cerea mult mai mult timp pentru aprofundare, timp pe care mama nu îl avea.
AUTORUL ȘI MAMA LUI, FOTOGRAFIE DIN ARHIVA SA PERSONALĂ
Mama era „sufleorul” meu la serbările şcolare, era partenera mea când repetam lecţiile şi tot ea mă apăra când vreun părinte sau cadru didactic considera că trebuie să ne trateze diferit din cauza etniei.
„Copilul meu nu a ţigănit la uşa dumneavoastră, trebuie să vă purtaţi cu el la fel ca orice alt copil. Dacă face rele, să-şi primească pedeapsa pe care o merită, însă nu trebuie să fie înjosit că e ţigan”, au fost vorbele mamei pe care le-am auzit când a venit la şcoală pentru a cere socoteală celor care au decis că nu pot fi stegarul clasei, chiar dacă fusesem ales de „colectiv”.
Nu prea înţelegeam de ce mama plângea când spunea ce spunea, însă ştiu că puterea ei de a reacţiona a făcut ca eu să rămân în acea clasă şi să continui să vin la şcoală.
Mama era cea care venea la şedinţele cu părinţii şi întotdeauna după, urma ceea ce eu numeam „ora de dădăceală”: îmi spunea cât de multă încredere are în mine, că ştie că muncesc şi că va fi alături de mine mereu. Mă plictiseam de câte ori auzisem astea şi de-abia aşteptam să termine ceea ce eu consideram „placă”, ca să mă duc la joacă.
În clasa a opta eram decis să dau la şcoala complementară. Vedeam nevoile din jurul meu, ceilalţi trei fraţi ai mei care deja munceau şi credeam că pot ajuta dacă învăţ o meserie. Nu discutasem cu mama despre asta, fiind sigur că mă voi duce să mă înscriu singur, ceea ce îmi va oferi libertatea necesară pentru a-mi pune planul în practică. Ca un făcut, mama s-a învoit într-o zi, a venit acasă şi-a zis „Hai să ne înscriem la liceu” . „Upsss!” , mi-am spus, „şi cum îi zic mamei?!”.
La primul liceu, mi-a spus că ar fi bine să vorbesc eu cu cei de la secretariat, „pentru că am carte”. După ce am primit ceva informaţii, am decis că „nu îmi place aici”. După alte trei, patru refuzuri, mi-am făcut curaj în timp ce mergeam spre următorul liceu şi cu cea mai duioasă voce am zis: „Mama, uite ce m-am gândit eu! Tu vezi cât de greu ne este şi cât de mult munciţi voi! Cred că ar fi bine să nu dau la liceu şi să mă duc să învăţ o meserie”. „Tu crezi că e după tine?!”, s-a răstit la mine în drum. Două fete treceau întâmplător pe lângă noi, ceea ce a făcut ca ruşinea resimţită să fie mult mai mare. Nu am mai avut dreptul să deschid gura. M-a înscris la primul liceu ieșit în cale, după ce a legiferat că „băiatul meu nu ştie matematică, aşa că mai bine să facă treaba aia cu limba română” (a se citi filologie).
Duminica, când echipele de fotbal Oţelul sau Dunărea jucau acasă, mergeam să vândă seminţe la meci. Făceam nişte bani în plus, care erau cheltuiți pe educaţia copiilor. După 1990, vremurile s-au schimbat iar. Pe principiul „ultimul venit, primul plecat”, mama şi-a pierdut locul de muncă, ca femeie de serviciu la Liceul de Marină. Cum era greu să te angajezi în acele vremuri, mai ales pentru o femeie fără carte, romă şi la 50 de ani, mama a devenit „sămânţăreasă” full-time. După 30 de ani de muncă, în aşteptarea pensiei, a vândut seminţe zece ani, dacă nu mai bine, în parcul auto al Combinatului Siderurgic de la Galaţi.
A renunţat când am intrat la liceu şi nu mai avea cine să-i prăjească marfa. Şi-a canalizat întreaga atenţie către mine şi către dorinţa ei ca eu să reuşesc. Jumate din pensiile părinților mi-a fost trimisă mie, lună de lună, în primul semestru din anul întâi de facultate. Când am aflat că ei făceau foamea acasă pentru educaţia mea, am refuzat sa mai iau banii.
Mama m-a învăţat să mă bucur de tot ceea ce am şi cum trebuie să zâmbesc vieţii. Să ofer şi să primesc. Să nu judec şi să mă rog ca greşelile să-mi fie iertate. Să iubesc şi să fiu iubit. Să nu hulesc şi să-mi iubesc aproapele. Să merit tot ceea ce primesc şi să nu mă bucur la nimic din ceea ce nu este al meu. Să reacţionez când cineva este nedrept cu cei din jur şi să ajut pe orişicine pot. Să ofer înainte de a cere şi mai ales să îmi doresc de la mine azi mai mult decât mi-am dorit ieri. Să fiu mândru de ceea ce sunt şi să demonstrez celor ce mă înjură, că un „ţigan” poate fi mai bun decât ei. Mama m-a învăţat să fiu om fiindu-mi aproape şi lăsându-mă s-o vad.
