Irina Rimes face parte din generația de peste Prut care a luat cu asalt industria muzicală din România. Cu multe hit-uri la activ și rolul de antrenor la Vocea României, Irina este ceea ce americanii numesc „a household name”. A impresionat încă de la început cu vocea sa și cu versuri despre dragoste și tristețe, aproape fără de filtru, parcă puse pe negativ în formă brută, direct din suflet.
Recent, artista a lansat un album, Pastila, la care a lucrat o lună, în timpul stării de urgență, inedit pentru sound-ul cu care ne-a obișnuit până acum. Cu excepția unei singure piese, de neo rock, albumul a fost produs, mixat și masterizat de Lu-K Beats de la Seek Music, label axat pe trap, la care sunt Șatra Benz, Amuly, PRNY, Bruja, DEM etc.. Multe instrumentale sunt făcute de producători Seek și există colaborări cu artiști de trap „dar e mai mult RnB combinat cu neosoul, cu influențe de trap și de pop, de care nu pot scăpa, că-s artist pop la urma urmei”, mi-a spus Irina, când am sunat-o să discutăm mai multe despre asta.
VICE: Despre ce e albumul Pastila?
Irina Rimes: Am scris, ca de obicei, despre mine, dar și despre lucrurile pe care le-am trăit până și în pandemie. A fost scris cât timp am stat acasă și am avut timp să mă gândesc la toate și să le cern, printre multe momente de introspecție. Egoist, poate urât pe alocuri, dar asta sunt eu și nu mă pot ascunde. Când am ales numele, nu m-am gândit prea mult. Am vrut să fie un soi de aroganță, să scot un album când vreau eu și cum vreau eu. Ținând cont de cantitatea de content pe care o livrez în studio, am decis că-mi permit.
L-am întrebat pe Lu-K Beats dacă ar vrea să lucrăm împreună, c-am mai făcut asta și a fost frumos, iar el a fost de acord, așa că am făcut patru piese. La Andi Ghișoiu, la studio (labelul DeMoga Music), am mai făcut patru. Apoi am făcut cunoștință cu niște băieți foarte talentați, care scriu și produc muzică, Antipoem. Am făcut cu ei încă două: „Vin și pastile” și „Mică și slabă”. Cam așa a ieșit albumul ăsta.
De ce tocmai Lu-K Beats?
Din nostalgie. Am avut o perioadă foarte frumoasă în care am colaborat cu Killa Fonic, implicit cu Lu-K și Șatra. Chiar dacă n-am scos vreo piesă cu Șatra Benz, eram mereu prezentă acolo, cu ei, în sufletul proiectului. A fost o perioadă minunată din viața mea, în care m-am cunoscut cu trapul și m-am împrietenit foarte tare cu acei oameni.
Albumul ăsta nu e întocmai trap. S-a vrut a fi așa la început, dar am ajuns s-o dau și-n alte stiluri. Am mai tras niște bucăți de neo soul, am revenit și la stilul meu de pop rock și la muzica mainstream. N-am putut să mă limitez doar la trap, nu pot să scriu doar așa.
Pe album apar Nane, Bruja și Amuly. Povestește-mi despre colaborările astea.
Pe Amuly îl știu încă de când a pășit prima oară la Seek Music. Killa mi-a făcut cunoștință cu el, cu proiectul și cu talentul său. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu s-a ivit o ocazie, până de curând. Cred în ocazii, niciodată în lucruri forțate. N-am zis niciodată, nimănui, să facem o piesă, fără să o am. Dacă cred că se potrivește unui anumit artist, ăla e punctul în care îl abordez. Așa a fost cu Amuly, i-a plăcut și s-a întâmplat.
Cu Nane îmi doream să lucrez de câțiva ani, dar nu găseam contextul. L-am rugat pe Lu-K să ne facă legătura și i-am zis: „Ne tot învârtim prin aceleași cercuri. Nu vrei să facem o sesiune?”. Am făcut una, din care au ieșit două piese drăguțe. Una dintre ele, „Singur”, a nimerit la mine pe album. Cu a doua mai așteptăm, că nu ne grăbește nimeni.
Piesa „Bagă”, cu Bruja, are o poveste interesantă. Am scris-o într-o noapte, eram frustrată: „Mi-a zis mama odată, că nimeni nu înțelege și nimeni nu iartă, că lumea nu vrea să audă de efort și cât ai muncit de fapt. Că viața-i tare crudă și tre’ să mergi numai cu fruntea înainte, niciodată să te apleci”. Am tras-o tot noaptea, tot supărată, și-am tras-o prost. I-am zis lui Lu-K: „I-auzi ce prostii debitez p-aici”. El, în schimb, a zis că-i marfă rău și că trebuie înregistrată. Credeam că face mișto. Dar nu. Am avut încredere în el, nu în mine, așa c-am acceptat, dar am menționat că o vreau pe Bruja, neapărat. Mi se părea fix genul ei de piesă, ca text, ca vibe, ca orice. Ei i-a plăcut foarte mult și a tras o strofă demențială. Mereu când ascult piesa, dau skip la partea mea și ascult direct de unde începe ea.
Tot albumul a fost tras la Seek Music?
Nu chiar, am tras și acasă, că mi-am adus sculele de la studio aici, ca să am ce să fac în pandemie. Am tras și la ceilalți producători cu care am lucrat. Dar mixul și masterul finale sunt toate făcute la Lu-K. Mai puțin „Vin și pastile”, de care s-a ocupat inginerul de sunet Sergiu Musteață.
În muzica ta cânți foarte mult despre dragoste. De ce?
Pentru că mă inspiră și n-am învățat să scriu despre altceva. Probabil că atât pot. Am lucrat și pe brief, pentru tot felul de proiecte, inclusiv piesa „Trei Inimi”, în colaborare Carla’s Dreams. El a scris prima strofă și eu a trebuit să continui de acolo. A ieșit frumos din prima și nu m-am forțat. Dacă te forțezi, parcă nici nu te mai bucuri așa de mult la final. Nu-i autentic, se debarasează de naturalețea aia a pâinii scoase din cuptor.
Vocabularul de pe album este cuminte, pus pe note pe care, de regulă, auzi altfel de versuri. Cum se pupă iubirea cu trapul, care e despre droguri, stradă și toate cele necurate?
În primul rând, ascult muzică și despre „cele necurate”, cum le denumești tu. Trebuie să fiu la curent cu toate stilurile. Îmi place, doar că nu mă regăsesc în acest vocabular. Asta vine, probabil din educația mea de acasă. Mama m-a învățat să nu vorbesc vulgar. În al doilea rând, cum se spune la noi, în cealaltă parte a Prutului, „Nu-mi șade bine mie”. Imaginează-ți că eu, cu versuri despre iubiri mute, încep să înjur. Nu-mi stă-n caracter. N-am atitudinea potrivită. Atitudinea mea față de viață și tot ce mi se oferă este una umilă. Genul ăsta nu e pentru mine.
În schimb, îmi plac vibe-ul și sound-ul foarte mult. Deci, m-am gândit că pot așeza sensibilitatea pieselor mele pe un sound de genul ăsta, mai agresiv, și a funcționat. Răzvan Banică, actor și artist proaspăt semnat la Quantum Music, m-a ajutat la scris. Solista Ana Baniciu m-a sunat într-o zi și mi-a spus că a găsit un băiat care scrie mai frumos decât mine. Și într-adevăr, am citit câteva poezii scrise de el și m-a impresionat. E foarte dramatic în descrierile sale. E adânc și consistent. Mi-am zis că atunci când o sa rămân fără inspirație, voi cânta versurile lui. Drept urmare, am făcut deja două piese pe versurile lui și urmează a treia.
În ce etapă a maturizării emoționale crezi că te surprinde albumul Pastila?
În etapa vârstei de 28 de ani. Nu cred că m-am maturizat emoțional. Sau poate greșesc, dar mi-am dat seama că, artist fiind - îmi place să mă flatez în felul ăsta -, mă ancorez foarte mult în trecut și-n sentimente autodistructive. Dacă aș fi evoluat, probabil aș fi scăpat de emoțiile distructive. Însă mă duc mereu la ele, când am nevoie să scriu. Și am nevoie destul de des. Când scriu, trăiesc în trecut. Aproape toată existența mea e trăită în trecut. E lame, știu.
N-aș spune. Canalizezi energiile negative în ceva aproape terapeutic pentru tine și pentru public.
Câteodată e penibil, îmi reproșez de multe ori asta. Câtă dramă poate să mai existe în mine? Și pe urmă scriu o piesă, precum „Trei inimi” și mă calmez. Încerc să alternez stările din muzică și de multe ori am primit reproșuri din partea publicului. „De ce scrii despre tristețe?”, mă întreabă. Le spun mereu s-asculte „Ce se întâmplă, doctore”, „24:00”, „Trei inimi” sau „Poem”. Toate astea-s vesele. Nu-i vina mea că cele mai cunoscute piese ale mele sunt și cele mai dramatice. Până la urmă, publicul alege care piesă devine hit și care nu.
